Coridorul se îngustă şi coti de trei-patru ori, sub unghiuri strânse într-o configuraţie evident deliberată. Gloatele de pământeni nu se puteau înghesui cu succes pe aici, iar asaltul direct devenea imposibil.

Baley se simţi recunoscător pentru faptul că întâlnirea cu partenerul său fusese stabilită în partea aceasta a Oraşului Spaţial. Nu-l încânta defel ideea unei examinări medicale, în ciuda reputatei politeţi cu care se desfăşura aceasta.

Un spaţial aştepta în locul în care mai multe uşi duceau spre cerul liber şi domurile Oraşului Spaţial. Era îmbrăcat conform modei pământene, cu pantaloni strânşi pe talie, largi la glezne şi cu vipuşti colorate. Purta o cămaşă Textron obişnuită, cu fermoar, avea gulerul descheiat şi mânecile suflecate, dar era un spaţial. Ceva anume din postura sa, ţinuta capului, trăsăturile calme şi lipsite de emoţie ale chipului cu pomeţi înalţi, părul arămiu tuns scurt, perfect aranjat, pieptănat peste cap şi fără cărare, îl deosebeau imediat de pământenii nativi.

Baley se apropie rigid şi rosti cu glas inexpresiv:

— Sunt detectiv Elijah Baley, Departamentul poliţie, Oraşul New York, clasificare C-5.

Îşi arătă legitimaţia şi continuă:

— Am fost instruit să mă prezint la poarta de acces în Oraşul Spaţial pentru a mă întâlni cu R. Daneel Olivaw. (Îşi privi ceasul.) Am ajuns mai devreme. Pot cere să-mi fie anunţată sosirea?

Încerca un fior lăuntric. După o vreme, se obişnuise cu modelele terestre de roboţi, dar cele spaţiale aveau să fie diferite. Nu văzuse nici unul deocamdată, însă pe Pământ erau la ordinea zilei poveşti teribile, transmise în şoaptă, despre roboţi formidabili şi înspăimântători care acţionau cu forţe supraumane pe îndepărtatele şi scânteietoarele Lumi Exterioare. Fără să vrea, încleştă dinţii.

Spaţialul îl ascultă politicos şi răspunse:

— Nu va fi necesar. Te aşteptam.

Baley ridică automat mâna, apoi o lăsă să cadă. Maxilarul inferior îi căzu de asemenea, alungindu-i şi mai mult chipul. Nu izbuti să pronunţe nici un cuvânt. Gândurile îi încremeniseră în minte.

— Permite-mi să mă prezint, urmă spaţialul. Sunt R. Daneel Olivaw.

— Da? Greşesc cu ceva? Crezusem că prima iniţială…

— Perfect adevărat. Sunt un robot. Nu ai fost anunţat?

— Ba da… (Baley îşi ridică palma transpirată spre păr şi îl netezi în mod inutil. După aceea întinse mâna.) îmi cer scuze, domnule Olivaw. Nu ştiu ce mi-am imaginat. Bună ziua. Sunt Elijah Baley, partenerul dumitale.

— Perfect. (Palma robotului o strânse pe a sa cu o forţă ce spori lent, atingând un maximum confortabil şi prietenos, apoi se reduse treptat.) Par totuşi să detectez o anumită tulburare. Pot să te rog să fii deschis cu mine? într-o relaţie ca a noastră, este cel mai bine să ne împărtăşim toate faptele relevante. De asemenea, pe planeta mea se obişnuieşte ca partenerii să se tutuiască. Sper că nu este contrar obiceiurilor voastre.

— Atât doar, ştii…, făcu Baley disperat, …nu semeni cu un robot.

— Asta este ceea ce te tulbură?

— Cred că n-ar trebui. Da… Daneel. Pe planeta ta, toţi sunt ca tine?

— Ca şi în cazul oamenilor, Elijah, există anumite diferenţe individuale.

— Roboţii noştri… Ei bine, în cazul lor îţi dai seama imediat că sunt roboţi. Tu însă semeni cu un spaţial.

— Am înţeles. Te aşteptai la un model primitiv şi ai fost surprins. Este însă logic ca în acest caz să fie utilizat un robot cu caracteristici umanoide pronunţate, dacă se doreşte evitarea neplăcerilor. Nu este adevărat?

Avea perfectă dreptate. Prezenţa în Oraş unui robot cu evidente caracteristici mecanice ar fi atras rapid necazuri.

— Aşa-i, încuviinţă Baley.

— Atunci, să pornim, Elijah.

Reveniră spre expres. R. Daneel înţelese imediat scopul benzilor acceleratoare şi le parcurse iute şi abil. Baley, care începuse prin a-şi micşora viteza, se pomeni grăbindu-se iritat.

Robotul îi imită ritmul fără să trădeze vreo urmă de dificultate şi Baley se întrebă dacă nu cumva R. Daneel se mişca în mod deliberat mai lent decât ar fi putut. Ajunse la şirul nesfârşit de vagoane ce formau expresul şi sui într-unui, de-a dreptul imprudent. Robotul îl urmă cu uşurinţă.

Baley era roşu la faţă. Înghiţi două noduri şi spuse:

— O să rămân cu tine, aici, jos.

— Aici? Aparent indiferent atât la zgomot, cât şi la legănarea ritmică a platformei, robotul urmă: Să fi fost informat greşit? Mi s-a spus că, în anumite circumstanţe, o persoană care deţine clasificarea C-5 are dreptul la un loc pe nivelul superior.

— Aşa este. Eu pot urca acolo, dar tu nu poţi.

— De ce nu te pot însoţi?

— Trebuie să fii C-5, Daneel.

— Ştiu asta.

— Tu nu eşti un C-5.

Conversaţia era dificilă. Ţiuitul produs de frecarea cu aerul era mai puternic la nivelul inferior, mai puţin ecranat, şi în mod evident detectivul dorea să păstreze un ton scăzut.

— De ce n-aş putea fi un C-5? întrebă R. Daneel. Sunt partenerul tău şi, ca atare, am acelaşi rang. Mi s-a dat acest ID.

Dintr-un buzunar interior al cămăşii, scoase un card de legitimare dreptunghiular, absolut original, pe care figura numele Daneel Olivaw, fără iniţiala „R” cea extrem de importantă. Clasificarea era C-5.

— Haide sus, rosti rigid Baley.

După ce se aşeză, detectivul rămase cu privirea aţintită drept înainte, furios pe sine şi extrem de conştient de robotul care stătea alături. Se lăsase surprins de două ori. În primul rând, nu-şi dăduse seama că R. Daneel era robot, iar în al doilea rând nu ghicise logica firească ce impunea ca robotului să i se acorde clasificarea C-5.

Desigur, necazul real provenea din faptul că Baley nu era detectivul din legendele îndrăgite, individul care nu putea fi surprins nicicând, cu trăsături imperturbabile, adaptabilitate infinită şi deducţii fulgerătoare. El nu presupusese niciodată că ar fi un asemenea erou arhetipal, dar până atunci nici nu regretase acest lucru.

Ceea ce-l făcea să-l regrete acum era faptul că, după toate aparenţele, R. Daneel Olivaw reprezenta întruparea acelui personaj de legendă.

Aşa şi trebuia să fie. El era un robot.

Baley începu să-şi găsească scuze. Era obişnuit cu roboţi ca R. Sammy, de la birou. Se aşteptase la o creatură cu epidermă din plastic dur şi lucios, având aproape albeaţa cadavrelor. Crezuse că va zări o expresie facială fixată la un nivel ireal de bună dispoziţie prostească. Anticipase gesturi sacadate, vag nesigure.

R. Daneel nu corespundea nici uneia dintre acele ipoteze.

Detectivul trase scurt cu coada ochiului spre robot. R. Daneel se răsuci în aceeaşi clipă, îl privi în ochi şi încuviinţă cu gravitate din cap. Buzele i se mişcaseră natural, atunci când vorbise şi nu rămăseseră pur şi simplu întredeschise precum cele ale roboţilor pământeni. Se întrezărise chiar şi o limbă articulată.

„De ce oare”, se întrebă Baley, „trebuie să stea atât de calm? Toate astea trebuie să fie complet inedite pentru el… Zgomotele, luminile, mulţimile!”

Se ridică, trecu pe lângă R. Daneel şi rosti:

— Urmează-mă!

Coborâră din expres, apoi pe benzile deceleratoare.

„Dumnezeule”, gândi detectivul, „ce-o să-i zic lui Jessie?”

Întâlnirea cu robotul îi alungase din minte întrebarea aceea, care revenea cu o insistenţă îngrozitoare acum, când se îndreptau spre banda locală ce ducea în adâncurile secţiunii Lower Bronx.

— Ştii, Daneel, zise Baley, toată aceasta este o singură clădire — tot ceea ce vezi, întregul Oraş. În el locuiesc douăzeci de milioane de oameni. Expresul funcţionează continuu, zi şi noapte, cu viteza de aproape 100 km/h. Lungimea lui totală este de 400 de kilometri, la care se adaugă sutele de kilometri ale benzilor locale.

„Dintr-o clipă în alta”, se gândi el „o să încep să recit câte tone de produse pe bază de enzime se consumă zilnic în New York, câţi metri cubi de apă bem şi câţi megawaţi pe oră livrează centralele atomo-electrice.”