— În informarea primită, răspunse Daneel, mi s-au adus la cunoştinţă aceste date şi altele similare.

„Ei bine”, îşi spuse detectivul, „bănuiesc că datele similare se referă la hrană, băutură şi energie. De ce aş încerca să impresionez un robot?”

Ajunseseră la East 182nd Street şi peste nici două sute de metri aveau să fie în faţa bateriei de ascensoare care alimenta nivelurile de oţel şi beton ce adăposteau apartamente identice cu al său.

Baley tocmai se pregătea să spună „Pe aici”, când se opri, zărind un pâlc de oameni adunat înaintea uşii de câmp puternic luminată a unuia dintre multele magazine înşiruite la parterul Secţiunii.

Pe un ton automat de autoritate, se adresă celei mai apropiate persoane:

— Ce se-ntâmplă aici?

— Habar n-am, replică bărbatul respectiv, care se ridicase pe vârful picioarelor ca să poată vedea mai bine. De-abia am sosit.

Altcineva răspunse aţâţat:

— Aici lucrează R-ii ăia nenorociţi. Poate c-o să-i arunce afară. Măiculiţă, ce mi-ar plăcea să-i fac bucăţi!

Baley privi nervos spre Daneel, însă dacă partenerul său înţelesese semnificaţia cuvintelor sau măcar le auzise, nu trădă lucrul acesta prin nici o reacţie exterioară.

Detectivul se năpusti în mulţime:

— Lăsaţi-mă să trec! Lăsaţi-mă să trec! Poliţia!

Oamenii se dădură în lături şi Baley auzi cuvintele din urma lui:

— …bucăţi-bucăţele. Şurub cu şurub. Să-i despic încetişor pe-mbinări…

Altcineva chicoti răutăcios.

Baley simţi că-l trece un fior. Oraşul reprezenta apogeul eficienţei, dar în acelaşi timp impunea restricţii locuitorilor săi. Le cerea să trăiască conform unei rutine rigide şi să-şi ordoneze vieţile după un control strict şi ştiinţific. Ocazional, acumularea inhibărilor determina răbufniri.

Îşi reaminti Revoltele Barierei.

Motive pentru revolte antiroboţi existau cu siguranţă. Oamenii care, după o jumătate de viaţă de trudă, se trezeau confruntaţi cu posibilitatea minimumului necesar existenţei pe care o determina declasificarea nu puteau decide obiectiv că vina nu aparţinea roboţilor individuali. Cel puţin în roboţi puteai lovi cu pumnul sau piciorul.

Pe de altă parte, nu puteai lovi în noţiunea abstractă de „politică administrativă” sau într-o lozincă de genul „Producţii superioare prin muncă robotizată!”.

Guvernanţii le considerau „suferinţe inevitabile”. Clătinau cu tristeţe din capete şi ofereau asigurări că după o inevitabilă perioadă de ajustări, pe toţi îi va aştepta o viaţă nouă, mai bună.

Mişcarea medievalistă sporea însă o dată cu procesul de declasificare. Oamenii deveneau disperaţi şi frontiera dintre frustrarea amară şi distrugerea sălbatică era uneori încălcată cu uşurinţă.

În clipa aceea, doar câteva minute puteau separa ostilitatea înăbuşită a mulţimii de o baie de sânge dublată de vandalisme.

Baley îşi croi drum cu disperare spre uşa de forţă.

Interiorul magazinului era mai gol decât strada. Dând dovadă de o intuiţie remarcabilă, directorul activase uşa de forţă aproape din capul locului, oprind intrarea unor potenţiali zurbagii. În acelaşi timp, uşa îi împiedica pe cei dinăuntru să părăsească magazinul, dar acesta era un amănunt minor.

Utilizându-şi neutralizatorul din dotare, Baley trecu prin uşa de forţă şi constată cu surprindere că R. Daneel îl însoţise. Robotul strecura în buzunar propriul său neutralizator, mai mic, mai îngust şi mai compact decât modelul standard al poliţiei.

Directorul se îndreptă imediat spre ei, rostind cu glas tare:

— Domnilor poliţişti, vânzătorii mi-au fost repartizaţi de Oraş. Totul este perfect legal.

În partea din spate a magazinului se zăreau trei roboţi nemişcaţi. Lângă uşa de forţă se aflau şase femei.

— Linişte! ceru Baley cu severitate. Ce se-ntâmplă aici? De ce este agitaţie?

— Am intrat să cumpăr pantofi, începu cu glas ascuţit o femeie. De ce nu pot fi servită de un vânzător ca lumea? Nu sunt o persoană respectabilă?

Hainele, şi îndeosebi pălăria, îi erau suficient de extravagante pentru ca întrebarea să nu fie doar retorică. Roşeaţa furioasă care-i acoperea chipul deghiza imperfect machiajul excesiv.

— Domnule poliţist, zise directorul, dacă este necesar, o pot servi chiar eu, totuşi nu pot servi toate clientele. Nu este nimic în neregulă cu oamenii mei, sunt înregistraţi cu calificarea de vânzător. Am aici specificaţiile şi certificatele lor de garanţie…

— Specificaţiile! zbieră femeia şi izbucni într-un râs isteric, întorcându-se spre celelalte cliente. L-aţi auzit? Le spune „oameni”! Ce-i cu voi? Ăştia nu-s oameni. Sunt ro-boţi! Şi în caz că nu ştiţi, o să vă zic eu ce fac ro-bo-ţii ăştia. Fură slujbele oamenilor. De-aia guvernanţii îi protejează mereu. Muncesc pe gratis şi din cauza asta familii întregi trebuie să locuiască în barăci şi să mănânce terci de enzime. Familii decente, care au trudit din greu. Dacă aş fi eu la putere, am distruge toţi ro-bo-ţii, vă zic!

Celelalte femei murmurau între ele, derutate, iar dinapoia uşii de forţă sporea vacarmul mulţimii.

Baley conştientiză cu acuitate prezenţa lui R. Daneel imediat lângă el. Îi privi pe vânzători. Erau produşi pe Pământ şi, chiar ţinând seama de acest amendament, erau modele relativ ieftine. Pur şi simplu, roboţi fabricaţi pentru a cunoaşte câteva lucruri elementare. Ştiau toate modelele de pantofi existente în magazin, preţurile lor şi mărimile disponibile în depozit. Puteau ţine evidenţa fluctuaţiilor stocurilor, probabil mai bine decât un om, deoarece nu aveau preocupări externe slujbei. Puteau calcula comenzile necesare pentru săptămâna următoare. Puteau determina cu precizie mărimea potrivită pentru orice client.

În sine, perfect inofensivi. Ca grup însă, incredibil de periculoşi.

Baley era de acord cu clienta gălăgioasă într-o măsură mai mare decât ar fi crezut posibil cu o zi în urmă. Ba nu, cu numai două ore în urmă. Îl percepea pe R. Daneel în apropiere şi se întrebă dacă acesta n-ar fi putut înlocui un detectiv C-5. Când se gândi la asta, îşi reaminti barăcile şi simţi gustul terciului de enzime. Şi-l aminti pe tatăl său.

Tatăl lui Baley fusese specialist în fizică nucleară, având o clasificare ce-l situa în primele zece procente ale locuitorilor Oraşului. Apoi însă în centrala electrică se petrecuse un accident, tatăl său fusese găsit vinovat şi urmase declasificarea. Baley nu cunoştea detaliile, deoarece totul se întâmplase pe când el avea doar un an.

Îşi amintea însă barăcile copilăriei sale, traiul în comun dur, la limita suportabilului. Pe mama sa nu şi-o amintea deloc — ea nu rezistase mult timp. Îl ţinea minte pe tatăl lui, un bărbat abrutizat, morocănos şi pierdut în lumea sa interioară, vorbind uneori despre trecut în propoziţii răguşite, neterminate.

Tatăl murise, tot declasificat, când Lije avea opt ani. Micul Baley şi cele două surori mai mari ale sale fuseseră transferaţi în orfelinatul Secţiunii, „Nivelul Copiilor”, cum îl numeau ei. Fratele mamei sale, unchiul Boris, era el însuşi prea sărac pentru a-i ajuta.

De aceea, viaţa împovărătoare continuase. Şcoala fusese de asemenea grea, lipsită de privilegiile derivate din statutul unui tată, care să-i netezească drumul.

Iar acum trebuia să stea în mijlocul unei posibile răzmeriţe şi să descurajeze bărbaţi şi femei care, la urma urmelor, se temeau doar de declasificare pentru ei şi pentru cei pe care-i iubeau, la fel cum se temea el însuşi.

— Nu creaţi probleme, doamnă, se adresă el inexpresiv clientei revoltate. Vânzătorii nu vă fac nici un rău.

— Sigur că nu-mi fac nici un rău, replică femeia pe acelaşi ton strident. Nici n-au cum! Crezi c-o să le las degetele alea reci şi pline de vaselină să m-atingă? Am intrat aici, aşteptându-mă să fiu tratată ca o fiinţă umană. Sunt cetăţean al Oraşului. Am dreptul să fiu servită de un om. Şi încă ceva — am doi copii care m-aşteaptă să ajung la cină. Fără mine nu pot merge la cantina Secţiunii, ca nişte orfani. Trebuie să ies imediat.