Copacul inelar din Victoria ducea o viaţă dublă. Apăruse ca un puiet singuratic ce creştea viguros cu frunze roşii, zimţate. Când ajunsese la maturitate, înflorise somptuos într-o corolă bogată, de culoarea mierii. Wotsiţi şi alte micuţe creaturi zburătoare, atrase de gustul dulce al petalelor, îi mâncau florile şi astfel fecundau pistilul amărui cu polenul adunat pe pielea lor, pe solzi, pe aripi sau pe elitre. Partea fertilizată a florii se transforma într-o sămânţă cu coaja tare. Probabil, existau sute de asemenea seminţe în copac, dar se uscau şi cădeau, una după alta, rămânând în cele din urmă o singură sămânţă pe o ramură centrală înaltă. Această sămânţă, tare şi urât mirositoare, crescu şi tot crescu. În timp, copacul slăbi şi se usca până ce crengile desfrunzite căzură veştede sub sfera mare, grea şi neagră a sămânţei. Apoi, într-o după-amiază când soarele de toamnă strălucea printre spărturile din norii de ploaie, sămânţa îşi încheie extraordinara aventură: coaptă de timp şi încălzită de soare, explodă. Bubui cu un zgomot ce putu fi auzit cale de mulţi kilometri. Un nor de praf şi particule se ridică şi pluti uşor peste dealuri. În aparenţă, se terminase cu copacul inelar.

Dar, într-un cerc de jur împrejurul trunchiului central, alte sute de seminţe căzute, explodând din coajă, se îngropaseră cu forţă, adânc în pământul jilav. Un an mai târziu, mlădiţele erau tocmai bune să concureze pentru rădăcina principală; cele mai plăpânde muriră. Zece ani mai târziu, şi la un secol sau două după asta, între douăzeci şi şaizeci de copaci cu frunze arămii se înălţau într-un inel perfect în jurul trunchiului central, înalt şi semeţ. Ramuri şi rădăcină, creşteau separat, totuşi atingându-se; patruzeci de copaci inelari, într-un singur inel lemnos. Odată la fiecare opt sau zece ani, aceştia înfloreau şi rodeau într-un fruct comestibil, ale cărui seminţe erau excretate de wotsiţi, lilieci cu marsupiu, fluturi, iepuri căţărători şi de alţi iubitori de fructe. Căzând în locul potrivit, o sămânţă germina şi dădea naştere unui singur copac şi acesta unei singure seminţe. Ciclul se repeta de la copacul inelar la inelul lemnos fără încetare.

Acolo unde solul era prielnic, inelele creşteau îngemănate, dar altfel, nici o plantă mai mare nu se dezvolta în cercul central al fiecărui inel, în afară de iarbă, muşchi şi ferigi. Inelele foarte bătrâne extrăgeau atât de mult din solul lor central încât acesta se adâncea şi forma, o groapă care se umplea cu apa provenită din infiltraţii şi de la ploi, iar cercul, format de vârfurile străvechilor copaci roşu închis se oglindea în apa nemişcată a bălţii centrale. Interiorul unui inel lemnos era întoteauna un loc liniştit. Bălţile din interiorul inelelor antice erau cele mai liniştite, cele mai stranii.

Casa de Rugăciuni din Shantih se afla în afara oraşului într-o vâlcea în care exista un astfel de inel: patruzeci şi şase de copaci îşi înălţau trunchiurile columnare şi coroanele de bronz în jurul unui ochi tăcut de apă, bătuţi de ploaie sau întunecaţi de nori sau luminaţi de razele soarelui ce scânteiau prin frunzişul roşu, sub un cer senin fără pată. Rădăcinile copacilor creşteau noduroase la marginea apei, făurind un fel de scaune pentru privitorul solitar. În Inelul Casei de Rugăciuni trăia o singură pereche de bâtlani. Bâtlanul victorian nu era un bâtlan; nu era nici măcar o pasăre. Pentru a descrie noua lor lume, exilaţii nu avuseseră la îndemână decât cuvinte din vechea lor lume. Creaturile care trăiau lângă bălţi, o pereche la fiecare baltă, aveau picioarele ca nişte catalige, culoare gri spălăcit şi mâncau peşte. Prima generaţie de colonişti nu ştiuse că, în realitate, aceştia nu erau bâtlani, că nu erau nici păsări, nici reptile, nici mamifere. Următoarele generaţii nu puteau spune ce nu erau aceştia, dar, într-un fel, ştiau ce erau ei. Erau bâtlani.

Arătau de parcă trăiau tot atât de mult ca şi copacii. Nimeni nu văzuse vreodată un pui de bâtlan sau un ou. Uneori ei dansau, dar dacă o împerechere urma dansului, aceasta avea loc nevăzută, în discreţia pustietăţii nopţii. Tăcuţi, slabi, eleganţi, bâtlanii îşi făceau cuiburile în desimea frunzelor roşii, printre rădăcini, pescuiau creaturi de la suprafaţa apei şi priveau ţintă, cu ochi mari şi rotunzi, la fel de incolori ca şi apa, la fiinţele umane de cealaltă parte a bălţii. Nu păreau a se teme de om, dar niciodată nu permiseseră un contact mai apropiat.

Locuitorii de pe Victoria nu întâlniseră niciodată vreun animal de câmpie de dimensiuni apreciabile. Cel mai mare ierbivor era iepurele de câmp, un animal gras şi lent, acoperit în întregime cu o piele rezistentă la apă. Cel mai mare prădător era larva, cu ochii roşii şi dinţi de rechin, lungă de o jumătate de metru. În captivitate, larvele muşcau şi urlau înnebunite până ce mureau. Iepurii refuzau să mănânce, se culcau tăcuţi la pământ şi mureau. În mare, existau creaturi gigantice. "Balenele" veneau în golful Songe şi în fiecare vară erau vânate pentru hrană. În largul mării fuseseră văzute animale mai mari decât balenele, enorme, ca nişte insule în derivă. Balenele nu erau balene, dar ce erau sau nu aceşti monştri, nimeni nu ştia. Nu se apropiaseră niciodată de bărcile de pescuit. Şi nici animalele de câmpie sau de pădure nu veniseră vreodată prea aproape. Nu fugeau. Pur şi simplu, păstrau distanţă. Priveau câteva clipe, cu ochi mari, apoi se îndepărtau, ignorând străinul.

Doar fluturii cu aripi strălucitoare şi wotsiţii acceptau întotdeauna să se apropie. Închis, un fluture îşi strângea aripile şi murea; dar dacă îi puneai undeva afară miere, era posibil să se aciueze pe acoperişul tău, construindu-şi acolo micul cuib, ca o pâlnie colectoare de ploaie în care, fiind semiacvatic, dormea. În mod clar, wotsiţii se bazau pe abilitatea lor caracteristică de a arăta ca orice altceva la fiecare câteva minute. Uneori, ei simţeau o dorinţă nestăpânită de a zbura de jur împrejurul unei fiinţe umane, sau chiar de a se aşeza pe ea. Înfăţişarea lor schimbătoare conţinea în ea o urmă de privire înşelătoare, poate de hipnoză, iar Lev se întreba uneori dacă wotsiţilor le plăcea să se folosească de oameni pentru a-şi experimenta trucurile asupra lor. În orice caz, dacă închideai un wotsit, el se transforma într-o masă maronie diformă, asemănătoare unei grămezi de murdărie, şi după două sau trei ore murea.

Nici o creatură de pe Victoria nu fusese domesticită, nu trăia împreună cu omul. Nici una dintre ele nu se apropiase de el. Toate evadau. Se furişau departe, în pădurile înceţoşate de ploaie şi mirosind dulceag, sau în adâncimea mării, sau în moarte. Nu aveau nimic de a face cu omul. El era un străin. Nu aparţinea acestor locuri.

— Am avut o pisică, obişnuia bunica să-i spună lui Lev, cu mult timp în urmă. O pisică gri, grasă, cu o blană ca cea mai fină dintre cele mai fine mătăsuri vegetale. Avea dungi negre pe lăbuţe şi ochii verzi. Îmi sărea în poală şi-şi băga nasul sub urechea mea, aşa că o puteam auzi, şi torcea, şi torcea, cam aşa! Bătrâna doamnă emitea un zgomot înfundat, blând şi ghiorăit, pe care puştiul îl asculta cu intensă încântare.

— Ce spunea când îi era foame, Nana? El îşi ţinea respiraţia.

— MMRRRÎÎ? MMRRRÎÎ!

Ea râdea, şi râdea şi el.

Se aveau doar unul pe altul. Vocile, feţele, mâinile, braţele ridicate aparţineau celor asemenea lor. Celorlalţi oameni, celorlalţi străini.

În afara uşilor, dincolo de micile câmpuri arate, domnea pustietatea, lumea fără sfârşit a dealurilor şi a frunzelor roşii şi a ceţii unde nu se auzea nici o voce. A vorbi acolo, indiferent ce ziceai, însemna să spui:

— Sunt un străin.

— Într-o zi, spunea copilul, voi merge şi voi explora întreaga lume.

Aceasta fusese o idee nouă care îl preocupase foarte tare. Se pregătise, întocmind hărţi şi aranjând totul. Dar Nana nu-l ascultase. Ea avea o privire tristă. În această situaţie, el ştia ce să facă. Se cocoţa tiptil în spatele ei şi-şi băga nasul în gâtul ei, sub ureche, spunând: