— "Mmrrrîî…"

— Asta e pisica mea Mino? Bună. Ei, poftim, zicea ea, nu este Mino, este Levuşca! Ce surpriză!

Lev îi sărea în poală. Braţele ei bătrâne, mari, brune, îl înconjurau. La fiecare încheietură, ea purta câte o brăţară fină din stearit roşu. Fiul ei, Alexander, Saşa, tatăl lui Lev, i le cioplise.

— Cătuşe, îi spusese el când i le dăruise de ziua ei de naştere.

— Cătuşele Victoriei, mamă. Şi toţi adulţii râseră, dar Nana avea privirea tristă în timp ce râdea.

— Nana. Mino era numele lui Mino?

— Desigur, prostuţule.

— Dar de ce?

— Pentru că eu îl botezasem Mino.

— Dar animalele nu au nume.

— Nu. Nu aici.

— De ce nu au?

— Pentru că noi nu le cunoşteam numele, spunea bunica, privind afară peste micile câmpuri arate.

— Nana.

— Ce-i? răspundea vocea blândă din pieptul moale, pe care se apăsa urechea lui.

— De ce nu l-ai adus pe Mino aici?

— Nu puteam aduce nimic pe nava spaţială. Nimic din ce ne aparţinea. Nu era loc. Dar oricum, Mino murise cu mult înainte să venim. Eram copilă când el era pisoi, iar când a îmbătrânit şi a murit, eu eram tot copilă. Pisicile nu trăiesc mult, doar câţiva ani.

— Dar oamenii trăiesc mult timp.

— Oh, da. Foarte mult timp.

Lev mai rămânea în poala ei, pretinzând că el era o pisică, cu blana gri, asemenea trunchiului unui plop, dar cald.

— Mmrrîî, şoptea el încetişor, în timp ce bătrâna, aşezată pe pragul casei îl ţinea în braţe şi privea fix peste capul lui la pământul exilului ei.

Aşa cum stătea acum pe rădăcina noduroasă şi mare a unui copac inelar de pe malul Bălţii Adunării, se gândea la Nana, la pisică, la apa argintie a lacului Serene, la munţii înalţi pe care dorise cu pasiune să se caţere, la escaladarea munţilor dincolo de ceaţă şi de ploaie, în îngheţul şi strălucirea piscurilor. Se gândea la multe, prea multe lucruri. Şedea liniştit, dar mintea nu vroia să-i fie liniştită. Venise aici pentru pace, dar gândurile îi alergau de la trecut la viitor, şi din nou înapoi la trecut. Îşi regăsise liniştea doar un moment. Unul dintre bâtlani ieşise tăcut la plimbare în apa de pe malul cel mai îndepărtat al bălţii. Ridicându-şi capul mic, se uită fix la Lev. El îi întoarse privirea şi timp de o clipă, se simţi în acel ochi rotund, transparent, la fel de nemărginit ca un cer senin fără nori; iar clipa era întreagă, transparentă, calmă, o clipă din inima tuturor clipelor, clipa prezentului etern al tăcerii animale.

Bâtlanul se întoarse şi îşi înclină capul, scrutând apa întunecată după peşte.

Lev se ridică, încercând să se mişte tot aşa de tăcut şi de îndemânatic ca pasărea şi părăsi cercul copacilor, trecând printre două dintre trunchiurile masive roşii. Peisajul arăta de parcă pătrunsese printr-o uşă într-un loc cu totul diferit. Valea puţin adâncă strălucea în razele soarelui, cerul era măturat de vânt şi plin de viaţă; soarele poleia acoperişul din lemn vopsit în roşu al Casei de Rugăciuni, care se înălţa pe partea sudică a râpei. O mulţime de oameni se adunaseră deja la Casa de Rugăciuni, stând pe trepte şi pe verandă şi discutând, iar Lev grăbi pasul. Dorea să alerge, să ţipe. Nu mai era vreme pentru linişte. Aceasta era prima dimineaţă a bătăliei, începutul victoriei.

Andre îl salută.

— Vino! Toată lumea îl aşteaptă pe Şeful Lev!

El râse şi alergă. Urcă cele şase trepte ale verandei din două sărituri.

— Bine, bine, bine, le spuse, ce fel de disciplină este asta, unde vă sunt recruţii, crezi că asta este o ţinută reglementară, Sam? Sam, un bărbat brunet, scund şi îndesat, îmbrăcat doar cu pantaloni albi, stătea nemişcat în cap, lângă balustrada verandei.

Elia îşi asumase răspunderea întrunirii. Oamenii nu merseră înăuntru, dar se aşezară de jur împrejur pe verandă pentru a vorbi, căci lumina soarelui era foarte plăcută. Ca de obicei, Elia se comporta cu sobrietate, dar sosirea lui Lev le dăduse curaj celorlalţi, astfel că discuţia fu însufleţită, dar scurtă. Scopul întrunirii le deveni clar aproape imediat. Elia dorea ca o altă delegaţie să meargă în Cetate să vorbească cu conducătorii, dar nimeni altcineva nu fu de acord; toţi solicitară o adunare generală a locuitorilor din Shantih. Hotărâră ca aceasta să aibă loc înainte de apusul soarelui, iar tinerii promiseră să anunţe satele îndepărtate şi fermele. În timp ce Lev tocmai se pregătea să plece, Sam, care stătuse liniştit în cap tot timpul discuţiei, reveni în poziţia normală printr-o singură mişcare graţioasă şi-i spuse lui Lev, zâmbind:

— Arjuna, va fi o mare bătălie.

Cu mintea plină de sute de probleme, Lev îi zâmbi lui Sam şi plecă.

Campania prin care locuitorii din Shantih au fost informaţi era un lucru nou pentru ei, totuşi unul familiar. În şcoala oraşului sau la Casa de Rugăciuni, toţi îi învăţaseră principiile şi tacticile; cunoşteau vieţile eroilor-filozofi Gandhi şi King, şi istoria Poporului Păcii, da şi ideile care inspiraseră acele vieţi, acea istorie. În exil, Poporul Păcii continuase să trăiască potrivit acelor idei; şi până acum o făcuse cu succes. Cel puţin, reuşiseră să rămână independenţi, cu toate că preluaseră întreaga activitate agricolă a comunităţii, dar împărţeau cu Cetatea toate produsele. În schimb, Cetatea le furniza unelte şi utilaje fabricate de oţelăriile guvernamentale, peşte prins de flota Cetăţii şi diferite alte obiecte pe care colonia întemeiată mai demult le putea obţine cu mai mare uşurinţă. Se stabilise un aranjament satisfăcător pentru ambele părţi.

Treptat însă, termenii tranzacţiei deveniseră din ce în ce mai inegali. Shantih cultiva bumbac şi copaci de mătase şi lua material neprelucrat de la filaturile Cetăţii pentru a-l croi şi a-l coase. Dar filaturile lucrau foarte încet. Dacă oamenii Oraşului aveau nevoie de haine, mai bine şi le ţeseau şi le coseau singuri. Peştele proaspăt şi uscat pe care-l aşteptau nu mai sosea. Recoltă slabă, explica Consiliul. Uneltele nu erau înlocuite. Cetatea furnizase fermierilor uneltele; dacă fermierii nu le păstrau cu grijă era datoria lor să le înlocuiască, susţinea Consiliul. Şi lucrurile avansaseră suficient de lent încât să nu apară nici o criză. Locuitorii din Shantih acceptaseră, se adaptaseră, se descurcaseră. Copiii şi nepoţii exilaţilor, acum bărbaţi şi femei în toată firea, nu văzuseră niciodată în acţiune mecanismul conflictului şi al rezistenţei, care reprezenta forţa de coeziune a comunităţii lor.

Dar fuseseră instruiţi în privinţa spiritului, motivelor şi regulilor lui. Învăţaseră şi practicaseră acest mecanism în conflictele minore care apăreau în cadrul oraşului. Îi priviseră pe cei mai vârstnici cum ajung, uneori prin dezbateri pasionante, iar alteori printr-un consimţământ aproape tacit, la soluţii ale problemelor şi neplăcerilor. Învăţaseră cum să perceapă semnificaţiile unei întruniri, nu vocea cea mai ridicată. Învăţaseră că trebuie să judece de fiecare dată dacă supunerea era necesară şi îndreptăţită, sau nepotrivită şi greşită. Învăţaseră că acţiunea violentă este dovada slăbiciunii şi că forţa spiritului se află în rămânerea cât mai aproape de adevăr. Cel puţin, ei credeau în toate astea şi erau încredinţaţi că le învăţaseră fără vreo urmă de îndoială. Nici unul dintre ei, indiferent de provocare, nu ar fi recurs la violenţă. Aveau această convingere şi de aceea erau puternici.

— De data asta nu va fi uşor, le spusese Vera, înainte ca ea şi ceilalţi să plece spre Cetate. Ştiţi că nu va fi uşor.

Ei dăduseră din cap aprobativ, zâmbind şi o încurajaseră. Cu siguranţă, nu va fi uşor. Victoriile uşoare nu sunt adevărate cuceriri.

În timp ce mergea de la o fermă la alta în sud-vestul oraşului Shantih, Lev le cerea oamenilor să vină la marea adunare şi le răspundea la întrebările despre Vera şi ceilalţi ostatici. Unii dintre ei se temeau de ce ar fi putut să facă bărbaţii Cetăţii mai departe, iar Lev le spunea:

— Da, ar putea face mai rău decât să ia câţiva ostatici. Nu ne putem aştepta să fie imediat de acord cu noi, când noi nu suntem de acord cu ei. Ne aşteptăm la o luptă.