— Nimeni n-a spus. Nu ni s-a permis să vorbim. A fost un complet de judecată, cu judecător. Judecătorul a vorbit.

— Cine a fost judecătorul?

— Macmilan.

— Tânărul Macmilan?

— Nu, cel bătrân, Consilierul. Totuşi, cel tânăr era acolo. Ce băiat bun! Ca un copac! Şi zâmbea tot timpul. Un tânăr de treabă.

Auzind veştile despre întoarcerea prizonierilor, Lev apăru în fugă. Îl îmbrăţişa pe primul care veni spre el din grupul agitat ce se adunase în stradă să le ureze bun venit.

— V-aţi întors, v-aţi întors… Toţi?

— Da, da, ne-am întors toţi, acum poţi să mergi să cinezi!

— Ceilalţi, Hari şi Vera…

— Nu, ei nu. Pe ei nu i-am văzut.

— Lev spunea că nu poate mânca nimic până nu vă întoarceţi, a postit.

— Toţi suntem bine, du-te să cinezi, ce lucru stupid!

— V-au tratat bine?

— Ca pe oaspeţi, ca pe oaspeţi, afirmă bătrânul Pamplona. Toţi suntem fraţi. Nu-i aşa? Ne-au dat şi un mic dejun copios!

— Orezul pe care noi l-am cultivat, asta ne-au dat. Grozave gazde! Să-şi încuie oaspeţii într-un hangar la fel de negru ca noaptea şi la fel de rece ca budinca din noaptea trecută. Mă dor toate oasele şi vreau să fac o baie, toţi acei gardieni erau plini de păduchi, am văzut unul chiar pe gâtul celui care m-a arestat, un păduche de mărimea unghiei tale, oh, vreau o baie! Vorbise Kira, o femeie durdulie care sâsâia pentru că-şi pierduse doi dinţi din faţă. Ea susţinea că nu simte lipsa dinţilor, oricum aceştia o împiedicau să vorbească. Cine mă găzduieşte peste noapte? Nu mă duc acasă în East Village cu oasele înţepenite şi cu o duzină de păduchi mişunând în sus şi în jos pe şira spinării! Imediat, cinci sau şase oameni îi oferiră o baie, un pat, mâncare caldă. Toţi prizonierii eliberaţi priviră în urma lor şi făcură mare caz de situaţie. Lev şi Andre merseră în josul străduţei pe care se afla casa lui Lev. O vreme, păşiră în tăcere.

— Slavă Domnului! spuse Lev.

— Da. Slavă Domnului. S-au întors; a mers. Dacă şi Vera şi Jan şi ceilalţi s-ar fi întors cu ei. — Toţi sunt bine. Dar acest grup — nici unul dintre ei nu era pregătit, nu se gândiseră la asta, nu se pregătiseră. M-am temut că vor fi răniţi, m-am temut că vor fi înspăimântaţi, vor deveni nervoşi. Era responsabilitatea noastră, noi le-am cerut să stea jos. Noi i-am arestat. Dar au rezistat. N-au fost înspăimântaţi, nu s-au luptat, au ţinut post! Vocea lui Lev tremură. Era responsabilitatea mea.

— A noastră, spuse Andre: Nu noi i-am trimis, nu tu i-ai trimis; ei s-au dus. Au ales să meargă. Eşti istovit peste măsură, ar trebui să mănânci. Saşa! se aflau în faţa uşii de la intrare. Dă-i să mănânce acestui bărbat. Ei şi-au hrănit prizonierii, acum hrăneşte-l tu pe el.

Saşa, aşezat lângă vatră şi lustruind coada unei cazmale, ridică privirea; mustaţa i se zbârlise, sprâncenele i se ciufuliseră peste ochii adânciţi în orbite.

— Cine poate să-l determine pe fiul meu să facă ceea ce el nu vrea să facă? spuse el. Dacă vrea să mănânce, ştie unde este oala cu supă.

Seniorul Consilier Falco a dat un dineu de gală. Pe tot timpul acestuia ar fi dorit însă sincer să nu fi dat un dineu de gală.

Ar fi trebuit să fie o petrecere în vechiul stil, stilul Vechii Lumi, cu cinci feluri de mâncare, cu haine festive şi conversaţie şi muzică după masă. Bărbaţii vârstnici sosiră la timp, fiecare dintre ei însoţit de soţie şi de una sau două fiice nemăritate. Câţiva dintre cei mai puţin vârstnici, cum ar fi tânărul Helder, sosiră, de asemenea la timp, împreună cu soţiile. Femeile stăteau lângă şemineul de la unul din capetele salonului Casei Falco, în lungile lor rochii de seară, etalându-şi bijuteriile şi sporovăind. Bărbaţii stăteau în picioare lângă şemineul de la celălalt capăt al salonului, în costumele lor negre de gală şi discutau. Totul părea să meargă bine, la fel cum mergea pe vremea când bunicul Consilierului Falco, Don Ramon, dădea dineuri de gală identice cu dineurile de gală de pe Pământ, aşa cum o spunea adesea Don Ramon cu satisfacţie şi convingere, pentru că, la urma urmei, tatăl său, Don Luis, se născuse pe Pământ şi fusese cel mai însemnat bărbat din Rio de Janeiro.

Dar câţiva dintre invitaţi nu sosiseră încă. Se făcuse târziu şi ei tot nu mai veneau. Consilierul Falco fu convocat de fiica sa la bucătărie: feţele bucătarilor erau tragice, superbul dineu urma să fie compromis. La ordinele sale, masa lungă fu dusă în salon şi aranjată. Oaspeţii se aşezară, primul fel fu servit, mâncat, debarasat, al doilea fel fu servit şi atunci, abia atunci, apărură tânărul Macmilian, tânărul Marquez, tânărul Weiler, senini şi dezinvolţi, fără nici un fel de scuze şi — ceea ce era mai grav — cu o întreagă gloată de prieteni de-ai lor, neinvitaţi: şapte sau opt masculi uriaşi, cu cravaşe la centură şi cu pălării cu boruri largi, despre care habar nu aveau că ar fi trebuit lăsate la intrare. Vorbeau tare şi urât. Tinerii, care băuseră înainte de a sosi, veniseră ca să se îmbuibe cu cea mai bună bere a lui Falco. Le ciupeau pe tinerele servitoare, dar le ignorau pe doamne. Se strigau peste masă şi îşi suflau nasul în şerveţele brodate. Când a sosit momentul suprem al dineului, friptura de iepure — Falco angajase zece vânători timp de o săptămână ca să-şi poată permite această extravaganţă — întârziaţii îşi umplură farfuriile într-un asemenea hal, încât felul de mâncare nu a mai putut să facă turul complet al mesei, iar unii dintre cei aflaţi la capătul celălalt n-au mai ajuns să-l guste. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu desertul, o budincă spumoasă, făcută din esenţă de amidon, cu fructe fierte şi nectar. Câţiva dintre tineri o excavară din boluri cu propriile degete.

Falco făcu un semn fiicei sale, aflată la capătul celălalt al mesei şi ea dădu semnalul de retragere al doamnelor în grădina-salon aflată în spatele casei. Asta îi făcu pe tinerii bărbaţi să-şi ia o şi mai mare libertate, tolănindu-se, scuipând, râgâind, înjurând şi îmbătându-se. Cupele mici şi pline cu coniacul care făcea faima distileriilor Casei Falco erau date pe gât ca şi cum ar fi fost pline cu apă. Tinerii ţipau la servitori şi-i năuceau ca să le umple din nou. O parte din ceilalţi tineri şi câţiva dintre bătrâni erau încântaţi de acest comportament grosolan: sau, probabil îşi imaginau că acesta era modul în care ar fi fost de aşteptat să se comporte la un dineu de gală, aşa că li se alăturară. Bătrânul Helder se îmbătă într-un asemenea hal, încât se duse să vomite într-un colţ pentru a se reîntoarce şi a reîncepe să bea.

Falco şi câţiva dintre prietenii săi apropiaţi, bătrânul Marquez, Burnier şi doctorul se retrăseseră spre şemineu şi încercau să discute; dar zgomotul din jurul mesei era asurzitor. Unii dansau, alţii se luaseră la harţă; muzicanţii angajaţi să cânte după masă se amestecaseră cu invitaţii şi începuseră să bea ca peştii. Tânărul Marquez ţinea pe genunchi o tânără servitoare care stătea acolo albă la faţă, plângând şi murmurând:

— O, Jesus Maria! Oh, Jesus Maria!

— Tare veselă petrecere, Luis, spuse bătrânul Burnier, după o izbucnire mai supărătoare decât celelalte, de muzică şi urlete.

Falco îşi păstra în continuare cumpătul. Chipul său arăta calm atunci când răspunse:

— O dovadă a degenerării noastre.

— Tinerii noştri prieteni nu sunt obişnuiţi cu asemenea distracţii. Numai casa Falco ştie cum să dea un banchet în vechiul stil, adevăratul stil al Pământului.

— Sunt degeneraţi, spuse Falco.

Cumnatul său, Cooper, un bărbat de şaizeci de ani, oftă:

— Am pierdut stilul Pământului.

— Nu chiar de tot, replică un bărbat din spatele lor. Se întoarseră cu toţii. Era Herman Macmilian, unul dintre ultimii sosiţi; se îndopase şi urlase împreună cu ceilalţi, dar nu dădea semne că s-ar fi îmbătat, poate doar cu excepţia culorilor intense ale chipului său frumos.

— Mi se pare, domnilor, că tocmai suntem pe punctul de a redescoperi stilul Pământului. La urma urmelor, cine au fost strămoşii noştri care au venit din Lumea Veche? Bărbaţi viteji, îndrăzneţi, bărbaţi puternici, care ştiau cum să trăiască. Acum învăţăm din nou cum să trăim. Planuri, legi, reguli, maniere ce-au făcut toate astea din noi? Suntem sclavi, femei? De ce ne-ar fi teamă? Suntem bărbaţi, bărbaţi liberi, stăpânii unei lumi întregi. Cu timpul ne recăpătăm moştenirea; asta este, domnilor. Zâmbi plin de respect, încă perfect încrezător în sine.