— Dar când ei se luptă, folosesc cuţite — şi mai există aia — acel loc de biciuire, ştii spuse o femeie, coborându-şi vocea. Unde îşi pedepsesc tâlharii şi… Ea nu termină. Toţi priveau încurcaţi şi neliniştiţi.

— Sunt prinşi în cercul violenţei care i-a adus aici, zise Lev. Noi nu. Dacă rămânem fermi, toţi împreună, atunci ei vor vedea forţa noastră; vor vedea că este mai mare ca a lor. Vor accepta să ne asculte. Şi îşi vor câştiga singuri libertatea.

Faţa şi vocea lui erau atât de încurajatoare în timp ce vorbea, încât fermierii putură observa că le spunea numai adevărul şi începură să privească înainte la următoarea confruntare cu Cetatea, în loc să se înspăimânte de ea. Doi fraţi cu nume împrumutate din Lungul Marş, Lyons şi Pamplona se străduiră în mod deosebit. Pamplona care era mai simplu îl urmă pe Lev din fermă în fermă tot restul dimineţii astfel că putu auzi de zece ori repetarea Planului Rezistenţei.

După-amiază, Lev lucră cu tatăl său şi cu alte trei familii care-şi recoltau orezul nedecorticat, deja copt pentru ultimul seceriş, ce trebuia strâns indiferent ce se întâmpla. Tatăl său merse să cineze cu una din aceste familii. Lev mâncă împreună cu Southwind. Ea părăsise casa mamei ei şi trăia singură într-o căsuţă în vestul oraşului pe care ea şi Timmo o construiseră când s-au căsătorit. Casa se înălţa singuratică în câmpuri, deşi apărea în peisajul celui mai apropiat grup de clădiri de la periferia oraşului. Lev, Andre, nevasta lui Martin, Italia, sau toţi trei veneau adesea aici să cineze, aducând câte ceva ca să împartă cu Southwind. Ea şi Lev mâncară împreună, aşezaţi pe pragul casei, pentru că era o după-amiază frumoasă de toamnă târzie. Apoi merseră împreună la Casa de Rugăciuni unde două sau trei sute de oameni se adunaseră deja şi la fiecare minut veneau tot mai mulţi.

Fiecare ştia pentru ce se afla acolo; să se asigure unii pe alţii că erau toţi împreună şi să discute ce aveau de făcut mai departe. Dispoziţia adunării era festivă şi oarecum aţâţată. Oamenii stăteau în picioare pe verandă şi vorbeau, toţi spunând într-un fel sau altul:

— Nu ne vom da bătuţi, nu ne vom abandona ostaticii! Când Lev vorbi, fu ovaţionat: nepotul marelui Shults care condusese Lungul Marş, explorator al pustietăţii şi oricum, un general favorit. Aplauzele fură întrerupte, o agitaţie se ivise în mulţimea care acum număra peste o mie de persoane. Noaptea se aşternuse şi luminile electrice de pe veranda Casei de Rugăciuni, alimentate de generatorul oraşului, licăreau slab aşa că era dificil să vezi ce se întâmpla la marginea mulţimii. Un obiect negru, scund şi masiv, părea să fie împins printre oameni. Când ajunse mai aproape de verandă, se putu observa că arăta ca o masă de bărbaţi, o trupă de gardieni din Cetate, mişcându-se ca un grup compact. Grupul avea şi o voce: "Întruniri… ordine… pedeapsă" fu cam tot ce putu auzi oricine. Deoarece fiecare punea indignat întrebări, Lev, stând în lumină ceru linişte şi în vreme ce mulţimea se calmă vocea sa puternică putu fi auzită:

— Întrunirile de masă sunt interzise, mulţimea să se împrăştie. Întrunirile publice sunt interzise din ordinul Consiliului Suprem sub pedeapsa cu închisoarea şi amendă. Împrăştiaţi-vă imediat şi mergeţi la casele voastre!

— Nu, răspunseră oamenii, de ce am face-o?

— Ce drept au ei?

— Mergeţi la casele voastre!

— Apropiaţi-vă în linişte! răcni Andre cu o voce pe care nimeni nu ştia că o posedă. Când se liniştiră din nou, el i se adresă lui Lev cu mormăitul lui obişnuit.

— Continuă, spune!

— Această delegaţie din Cetate are dreptul să vorbească, zise Lev, tare şi clar. Şi să fie auzită. Şi când am auzit ce au de spus, vom putea să nu dăm importanţă, dar amintiţi-vă că noi nu rezolvăm prin ameninţarea cu fapta sau cuvântul. Nu le vom arăta mânia şi nu-i vom înjura pe aceşti bărbaţi care vin împotriva noastră. Ceea ce le vom oferi sunt prietenia şi dragostea pentru adevăr!

Se uită la gărzi şi imediat ofiţerul repetă, cu o voce plată şi repezită, ordinul de a dizolva adunarea. Când el tăcu, era linişte. Liniştea se prelungi. Nimeni nu spuse nimic. Nimeni nu mişcă.

— Acum, gata, ţipă ofiţerul, forţându-şi vocea, mişcaţi-vă, împrăştiaţi-vă, mergeţi la casele voastre!

Lev şi Andre se uitară unul la altul, îşi strânseră braţele şi se aşezară. Holdfast, care era tot în picioare pe verandă, se aşeză de asemenea; apoi Southwind, Elia, Sam, Jevel şi alţii. Oamenii de pe terenul adunării începură să se aşeze pe jos. Era o privelişte ciudată în umbre şi lumini, umbra strivind lumina: multe, multe forme întunecate, toate părând să-şi micşoreze greutatea la jumătate, într-un freamăt slab, cu puţine murmure. Câţiva copii chicotiră. Într-o jumătate de minut, toţi stăteau jos. Nimeni nu mai rămăsese în picioare, doar trupa de gardieni, douăzeci de bărbaţi stând aproape unul în altul.

— Aţi fost avertizaţi, ţipă ofiţerul şi vocea sa răsună în acelaşi timp răzbunătoare şi stânjenită. Cu siguranţă, nu ştia ce să facă cu aceşti oameni care acum stăteau tăcuţi pe pământ, uitându-se la el cu expresii de curiozitate paşnică, de parcă erau nişte copii ce priveau la un spectacol cu păpuşi şi el era păpuşa. Ridicaţi-vă şi împrăştiaţi-vă sau voi începe arestările!

Nimeni nu spuse o vorbă.

— Ei bine, arestaţi trei… douăzeci din cei mai apropiaţi. Ridicaţi-vă. Voi, ridicaţi-vă!

Oamenii consimţiră sau îşi întinseră mâinile pe lângă gardienii în picioare, şi se ridicară în tăcere.

— Poate să vină şi soţia mea? îl întrebă pe gardian, un bărbat cu o voce scăzută, nedorind să întrerupă imensa şi profunda linişte a mulţimii.

— Nu vor mai fi şi alte întruniri de masă, de nici un fel. Din Ordinul Consiliului! zbieră ofiţerul şi-şi retrase trupa, luând un grup de aproape douăzeci şi cinci de târgoveţi. Dispărură în întuneric dincolo de orizontul luminilor electrice.

În spatele lor, mulţimea rămase tăcută.

O voce se ridică din mijlocul ei, cântând. Celelalte voci i se alăturară, la început blânde. Era un cântec vechi, din zilele Lungului Marş de pe Pământ.

O, când vom ajunge

O, când vom ajunge în Ţara Libertăţii

Atunci vom construi Cetatea,

O, când vom ajunge…

În timp ce grupul de gardieni şi prizonieri, se afundă în întuneric, cântecul nu sună mai slab în urma lor, ci mai puternic şi mai limpede, de parcă toate sutele de voci se uniseră şi transmiteau muzica de jur împrejurul ţinuturilor întunecoase şi tăcute dintre Shantih şi Cetatea Victoria.

Cei douăzeci şi patru de oameni care fuseseră arestaţi de gărzi sau care merseseră voluntar cu ele, se reîntoarseră în Shantih în următoarea zi, după-amiaza târziu. Pe timpul nopţii, fuseseră ţinuţi într-un depozit de mărfuri, poate pentru că Închisoarea Cetăţii nu avea atât de multe celule, iar şaisprezece dintre ei erau femei şi copii. După-amiază avusese loc o judecată, povestiră ei şi când aceasta se încheiase, li se spusese să meargă acasă.

— Dar presupunem că se va plăti o amendă, zise bătrânul Pamplona, cu importanţă.

Fratele lui Pamplona, Lyons, era un pomicultor prosper, dar Pamplona, încet şi bolnăvicios nu adunase niciodată prea mult.

Acesta reprezenta momentul lui de glorie. Mersese la închisoare la fel ca pe Pământ. Era un erou şi îi făcea plăcere.

— O amendă? întrebă Andre, neîncrezător. Bani? Ei ştiu că noi nu folosim monedele lor…

— O amendă, explică Pamplona, înţelegător faţă de ignoranţa lui Andre, înseamnă că trebuie să lucrăm douăzeci de zile la ferma cea nouă.

— Ce fermă nouă?

— Un fel de fermă nouă pe care Şefii au de gând să o facă.

— Şefii vor să se apuce de agricultură? toată lumea râse.

— Ar fi mai bine, dacă vor să mănânce, interveni o femeie.

— Ce se întâmplă dacă nu mergeţi să lucraţi la acesta fermă nouă?

— Nu ştiu, răspunse Pamplona, devenind confuz.