Indiferent de faptul că şansele ar fi fost de treizeci contra o sută douăzeci sau unul împotriva a o sută patruzeci şi nouă, o comportare prevenitoare era evidentă; o fermitate rezonabilă şi lipsită de orice gest de sfidare.

— Este doar o tăietură de cravaşă, spuse liniştit tânărului. Poate fi scutit de muncă vreo câteva zile. Bătrânii pot să aibă grijă de mâncare, să usuce pâinile astea, să ţină focurile aprinse. Nimeni nu are voie să plece până când nu se termină treaba.

— Tăietura este adâncă. Îşi va pierde ochiul dacă nu va fi pus sub îngrijire. Şi are dureri. Trebuie să plece acasă.

Căpitanul reflectă:

— Bine, spuse, dacă nu poate să muncească, poate să plece. Singur.

— Este prea departe pentru el să meargă fără a fi ajutat.

— Arunci să rămână.

— Trebuie să fie dus. Este nevoie de patru oameni ca să ducă o targă.

Căpitanul Eden ridică din umeri şi se întoarse cu spatele.

— Senior, noi am hotărât să nu mai muncim până când Pamplona nu va fi pus sub îngrijire.

Căpitanul se întoarse din nou spre Lev, fără a părea neliniştit, dar cu o privire insistentă.

— Hotărât?

— Când el şi bătrânii vor fi trimişi acasă, ne vom întoarce la lucru.

— Ordinele mele sunt date de Consiliu, spuse căpitanul şi ordinele tale sunt pentru mine? Trebuie să clarifici acest lucru cu oamenii tăi.

— Uitaţi ce este, spuse tânărul, înfierbântându-se puţin, dar fără să se înfurie, am decis să continuăm, cel puţin temporar. Să facem muncile cele mai rele, comunitatea are nevoie de noi pământuri; este un amplasament bun pentru un sat. Dar nu ascultăm de ordine. Nu reacţionăm violent în faţa ameninţării voastre cu forţa pentru a ne feri pe noi înşine şi pe tine de incidente sau de crimă. Dar chiar acum, bărbatul a cărui viaţă este în pericol, acest Pamplona se află în pericol şi dacă nu veţi acţiona ca să-l salvaţi, va trebui s-o facem noi. La fel şi cu cei doi bătrâni. Ei nu pot să stea aici fără un acoperiş deasupra capului. Bătrânul Sun are artrită. Până când nu vor fi trimişi acasă, nu putem să ne întoarcem la lucru.

Faţa rotundă şi oacheşă a căpitanului Eden se albi. Tânărul Şef Macmilian îi spusese:

— Arestează vreo sută de ţărani şi pune-i să defrişeze ţărmul de vest al Râului Morii, mai jos de vad şi asta nu era o treabă uşoară, dar era o treabă de bărbat, o adevărată responsabilitate urmată de o recompensă. Dar i se părea că el este de fapt, singurul individ conştient de asta. Oamenii săi nu erau decât nişte subordonaţi, iar aceşti locuitori din Shantih erau imposibil de înţeles. La început au fost înfricoşaţi şi incredibil de docili, iar acum încearcă să-i dea ordine. De fapt, dacă nu se tem de gardienii lui, de ce-şi pierd timpul parlamentând? Dacă ar fi în locul lor, ar da-o dracului de treabă şi s-ar asigura că are în mână o macetă; erau patru la unul şi n-ar fi fost împuşcaţi mai mult de zece dintre ei înainte de a-i pune jos şi de a-i toca cu târnăcoapele pe gardienii care au muschete.

Nu găsea nici o noimă comportamentului lor, dar era ruşinos de demoralizant. Cum să-şi regăsească respectul de sine în această sălbăticie blestemată? Râul cenuşiu, totuna cu ploaia, valea întortocheată şi fleşcăiala de terci mucegăit care se presupunea că s-ar numi pâine, frigul de-a lungul spinării, acolo unde tunica udă se lipise de corp, feţele posace ale oamenilor săi, vocea acestui băiat bizar dictându-i ce să facă, toate astea erau prea mult. Îşi plimbă muscheta dintr-o mână într-alta:

— Ascultă, spuse. Tu şi restul întoarceţi-vă la lucru. Acum. Sau am să vă leg şi am să vă duc înapoi în Oraş, la închisoare. Ia-ţi târnăcopul.

Nu vorbise tare, dar toţi ceilalţi, gardieni şi săteni îşi dăduseră seama de confruntare. Majoritatea stăteau în picioare pe lângă focurile de tabără, cete şi grupuri de bărbaţi înnegriţi de noroi, cu părul lipit de frunte. Trecu ceva timp, câteva secunde, poate o jumătate de minut interminabil, tăcut, cu excepţia sunetului ploii căzând peste noroiul rece şi umed care-i împresura şi peste tufişurile încâlcite care coborau până în râu şi peste frunzele arbuştilor de bumbac de lângă râu, un susur delicat, sprinţar şi atotstăpânitor.

Ochii căpitanului — încercând să cuprindă totul dintr-o privire, proprii săi oameni, sătenii, cozile uneltelor — întâlniră ochii lui Lev şi rămaseră ţintuiţi.

— Suntem la strâmtoare, senior, spuse tânărul mai mult şoptit. Ce hotărâţi?

— Spune-le să se întoarcă la muncă.

— În regulă! spuse Lev şi se întoarse. Rolf, Adi, vreţi să faceţi o targă? Voi şi doi dintre oamenii din Oraş îl veţi duce pe Pamplona înapoi în Shantih. Thomas şi Sun vor merge cu ei. Restul ne întoarcem la treabă, bine?

El şi restul bărbaţilor porniră spre cozile sapelor şi târnăcoapelor, puseră mâna pe unelte şi fără grabă, se înşirară din nou de-a lungul băltoacelor, ciopârţind rugii de mure, scoţând rădăcinile arbuştilor.

Căpitanul Eden, cu o senzaţie de răceală în stomac, se întoarse la oamenii lui. Cei doi cărora le dăduse ordine stăteau în picioare, lângă el.

— Îi veţi escorta pe bolnavi în satul lor înainte de a merge în Oraş. Şi întoarceţi-vă până diseară cu alţi doi care să fie întregi. Aţi înţeles?

Îl văzu pe Angel care, cu muscheta în mână îl privea ţintă.

— Vei merge cu ei, locotenente, spuse repede.

Cei doi gardieni, salutară cu o privire lipsită de orice expresie. Privirea lui Angel era insolentă, batjocoritoare.

În aceeaşi seară, lângă focul unde se pregătea mâncarea, Lev şi alţi trei săteni veniră din nou la căpitan.

— Senior, spuse unul dintre bărbaţii mai în vârstă, ne-am gândit, ştiţi, că dacă vom munci aici pentru o săptămână, ca o comunitate de muncă, dacă dumneavoastră, bărbaţii din Oraş n-ar trebui să munciţi şi dumneavoastră cu noi? Se întâmplă, după cum vedeţi, că douăzeci sau treizeci dintre dumneavoastră doar stau prin preajmă, nefăcând nimic, în timp ce noi muncim…

— Du-i pe oamenii ăştia înapoi la locurile lor, Martin! ordonă căpitanul unui gardian aflat în postul de pază. Gardianul întinse leneş mâna spre mânerul cravaşei; sătenii se uitară unul la celălalt, ridicară din umeri şi se întoarseră lângă focul lor de tabără.

Cel mai important lucru — îşi spuse căpitanul Eden — este să nu parlamentezi, să nu-i laşi să parlamenteze.

Noaptea se lăsa neagră şi ploua cu găleata. În Oraş nu ploua niciodată aşa; acolo erau acoperişuri. Zgomotul ploii era terifiant în întuneric, jur împrejur, pe mile şi mile de sălbăticie neagră. Focul se stingea sfârâind. Gardienii, necăjiţi, cuibăriţi pe sub copaci, îşi aruncaseră muschetele cu ţevile în noroi, lipăiau, se ghemuiau, blestemau şi dârdâiau. Când se crăpă de ziuă, sătenii dispăruseră, se topiseră în noapte, în ploaie. Mai lipseau şi paisprezece gardieni.

Alb la faţă, răguşit, demoralizat, căpitanul Eden îşi strânse rămăşiţele trupei udă până la piele şi se îndreptară cu toţii înapoi, spre Oraş. Îşi pierduse gradul de căpitan, probabil că va fi biciuit sau mutilat ca pedeapsă pentru eşecul său, dar pe moment nu-i păsa de nimic din ceea ce i s-ar face, mai puţin exilul. În mod sigur vor vedea că nu a fost greşeala lui şi că nimeni n-ar fi putut face munca asta. Cazurile de exil erau foarte rare, doar pentru cele mai cumplite crime, trădare, asasinarea unui Şef. În acest caz, oamenii erau scoşi din Oraş, puşi într-o barcă ce-i ducea departe, în sus de coastă şi părăsiţi acolo, singuri în sălbăticie; neînchipuit de singuri, torturaţi şi împuşcaţi dacă ar fi îndrăznit să se mai întoarcă vreodată în Oraş; dar nimeni nu se mai întorsese vreodată; trebuiau să moară singuri, pierduţi în teribila tăcere, uitaţi de toţi. Căpitanul Eden respira greu în timp ce mărşăluia, ochii săi priveau înainte spre orizontul de unde trebuiau să apară acoperişurile Oraşului.

În întuneric şi prin ploaia apăsătoare, sătenii o luară spre South Road. S-ar fi rătăcit pe loc dacă ar fi încercat să se risipească peste dealuri. Era destul de dificil să nu piardă drumul, care nu mai era decât un făgaş bătut de picioarele pescarilor şi brăzdat, pe alocuri, de roţile căruţelor hodorogite.