Trebuiau să meargă foarte încet, pe dibuite, prin ploaia măruntă, până când lumina urma să crească. Mulţi dintre ei se furişaseră târâş în orele de după miezul nopţii şi la prima licărire a zorilor erau încă la mai puţin de jumătate din drumul spre casă. Împotriva fricii că vor fi urmăriţi, mulţi dintre ei nu părăsiseră făgaşul drumului în ideea de a merge mai repede. Lev păşea în spate, în urma celorlalţi. Dacă ar fi văzut gardienii venind, ar fi putut să-i avertizeze şi ceilalţi ar fi putut să se salveze în tufişurile de lângă drum. Nu era absolut necesar ca el să facă acest lucru, toţi aruncau câte o privire în urma lor; dar era o scuză pentru el ca să rămână singur. Nu dorea să se alăture celorlalţi sau să vorbească — Voia să fie singur cu sine însuşi, pe când la orizont se profila lumina argintie a răsăritului peste colinele estice. Voia să meargă singur, însoţit doar de victorie.

Au câştigat. Le-a mers. Şi-au câştigat bătălia fără violenţă. Fără morţi, fără o singură jignire. "Sclavii" eliberaţi" fără o singură ameninţare, fără o singură lovitură de pumn; şefii alergând înapoi spre şefii lor, pentru a raporta înfrângerea şi poate, pentru a se întreba de ce au fost înfrânţi şi începând să înţeleagă, să vadă cu ochii lor adevărul… Au fost destul de decenţi, căpitanul şi ceilalţi. Când, în cele din urmă, vor da cu ochii de libertatea lor, vor veni şi ei spre ea. Oraşul trebuie să se unească în cele din urmă cu satul. Când gardienii lor îi vor părăsi, Şefii vor renunţa la mizerabilul lor joc de-a guvernarea, la pretenţia lor de putere asupra altor oameni. Vor sfârşi mai greu decât muncitorii, dar totuşi, vor sfârşi prin a înţelege că pentru a fi liberi trebuie să-şi lase armele şi pavezele jos şi să iasă afară, egali printre egali, fraţi. Şi apoi, într-adevăr soarele va răsări deasupra comunităţii Regatului Oamenilor din Victoria, ca astăzi când binecuvântează turmele grele ale norilor de deasupra dealurilor, cu lumina argintie care se împrăştie clară şi când orice umbră se va retrage de-a lungul drumului îngust şi fiecare ochi de apă, rămăşiţă a ploii din noaptea ce a trecut va plezni ca râsul unui copil.

Şi eu, Lev am fost cel care i-am făcut să se îndoiască, să fie sceptici. Eu am fost cel care le-am vorbit, eu cel care i-a făcut să se răzgândească, eu cel care i-am lăsat cu buza umflată. Am acţionat rapid! O, Doamne, când a tras cu puşca aia în aer şi am crezut că am murit şi apoi am crezut că am surzit. Dar ieri, cu căpitanul, niciodată nu m-am gândit: "Dar dacă trage?", pentru că ştiam că n-ar fi putut niciodată să ridice puşca şi el ştia asta, puşca nu are nici un scop… Dacă există ceva ce trebuie să faci, poţi s-o faci. Poţi să acţionezi repede. Am scos-o la capăt! Noi, cu toţii am scos-o la capăt! O, Dumnezeule, cum îi iubesc, îi iubesc pe toţi. N-am ştiut, n-am ştiut că poate exista fericire pe lumea asta!

Păşea cu paşi mari şi apăsaţi prin aerul strălucitor către casă şi ploaia cădea scânteind, sprintenă, râset rece în jurul picioarelor lui.

— Avem nevoie de mai mulţi ostatici, îndeosebi conducători, şefi ai lor. Trebuie să-i provocăm, să-i înfuriem, dar nu să-i înspăimântăm într-atât încât să le fie frică să acţioneze. Înţelegi? Apărarea lor constă în vorbărie şi pasivitate. Vrem să riposteze când şefii lor vor fi prizonieri, încât rezistenţa lor să fie dezorganizată şi uşor de înfrânt. După aceea îşi vor pierde moralul, vom putea lucra uşor cu ei. Încearcă să prinzi băiatul, cum îl cheamă? Shults, şi bărbatul acela, Elia. Şi oricare altul ce acţionează ca un conducător. Trebuie să-i provoci, nu să-i terorizezi. Eşti sigur că oamenii tăi se vor opri când le vei spune să se oprească?

Luz nu auzi răspunsul lui Herman Macmilan, ci doar un mormăit nepăsător, nedesluşit. Se vedea că nu-i place să i se spună că "trebuie" să facă un anumit lucru, nici să fie întrebat dacă înţelege.

— Fă tot posibilul să-l prinzi pe Lev Shults. Bunicul lui a fost unul din marii lor conducători. Putem să-l ameninţăm cu execuţia. O s-o facem, dacă va fi nevoie. Ar fi mai bine să nu fie. Dacă-i speriem prea tare, vor reveni la ideile lor şi se vor ţine de ele, pentru că nu au alt sprijin. Noi dorim — şi asta va implica unele reţineri din partea noastră — să-i obligăm să-şi trădeze idealurile, să-şi piardă încrederea în conducătorii lor, în argumentele acestora şi pălăvrăgeala despre pace.

Luz stătea lângă biroul tatălui ei, chiar sub fereastra deschisă lăsând să pătrundă aerul cald, umed. Herman Macmilan năvălise în casă, cu câteva minute în urmă aducând ştiri. Şi-i auzise vocea plină de furie, acuzatoare.

— Ar fi trebuit să folosim oamenii mei de la început! Ţi-am spus asta!

Fusese curioasă să afle ce se întâmplase, fusese dornică să afle de ce-i vorbea tatălui ei pe un asemenea ton. Dar tirada lui Herman nu durase mult. Până să ajungă afară, sub fereastră, Falco deţinea controlul deplin, iar Macmilan mormăia "da, da". De atât fusese în stare Macmilan, cel cu gură mare. Învăţase cine dădea ordine în Casa Falco şi în oraş. Dar ordinele…

Îşi atinse obrajii, udaţi de ploaia fină apoi îşi scutură mâinile iute, de parcă atinsese ceva scârbos. Brăţările de argint zăngăniră, iar ea îngheţă şi se lipi de zid, sub fereastră, încât dacă Herman sau tatăl ei s-ar fi uitat afară, să n-o vadă. La un moment dat, în timp ce Falco vorbea, venise şi-şi puse mâinile pe pervaz. Vocea lui se auzise deasupra ei, iar ea îşi închipuise că simte în aer căldura trupului. Simţi un impuls de nestăpânit să sară şi să strige: "Bau!". În acelaşi timp căuta în grabă scuze, explicaţii — "Căutam degetarul pe care l-am pierdut". Voia să râdă în hohote, dar asculta, asculta, cu o uimire ce făcea să-i dea lacrimile. Tatăl ei spunea asemenea lucruri hidoase? Vera spusese că are un suflet mare. Un suflet mare putea vorbi de înşelatul oamenilor, îngrozirea, uciderea şi folosirea lor?

Asta făcea cu Herman Macmilan, gândi Luz. Îl folosea.

De ce nu? La ce altceva era bun Herman Macmilan?

Iar ea, pentru ce era bună? Să fie folosită. Şi o folosise — pentru vanitatea lui, pentru confortul lui, ca pe un animal frumos — toată viaţa ei. Iar în ultimele zile, ca să-l facă docil pe Herman Macmilan. Seara trecută îi ordonase să fie amabilă cu Herman, de fiecare dată când acesta îi vorbea. Probabil că Herman se plânsese că îl ocolea. Un bătăuş mare, solid, reclamagiu. Nişte scandalagii toţi, cu piepturi late, cu umeri puternici, cu ordinele lor şi cu planurile lor de a se înşela pe alţii.

Luz nu mai asculta de mult ce vorbeau cei doi. Se depărtase de zidul casei, stând dreaptă, indiferentă dacă o vedea cineva. Merse în jurul clădirii, către intrarea din spate, intră în bucătăria tăcută, murdară, rămasă aşa din timpul siestei, apoi se duse în camera ce-i fusese dată Verei Adelson.

Vera îşi făcea şi ea siesta şi o primi somnoroasă.

— Am tras cu urechea la ce discutau tatăl meu şi Herman Macmilan spuse Luz, stând în mijlocul camerei, în timp ce Vera, aşezată pe pat, o privea clipind. Plănuiesc un raid în oraş. Vor să-i ia prizonieri pe Lev şi alţi conducători, să încerce să înfurie oamenii şi să-i facă să lupte, încât să aibă motiv să-i învingă şi să trimită o mulţime dintre ei la munca silnică, în fermele noi. Au mai trimis unii, dar au fugit, sau paznicii au fugit — n-am înţeles prea bine. Acum Macmilan se va duce cu "mica lui armată", iar tatăl meu l-a sfătuit să-i oblige pe oameni să riposteze, să-şi trădeze ideile, ca apoi să-i folosească după plac.

Vera o privea, fără să spună nimic.

— Ştiu ce-a vrut să zică. Dacă nu ştii, Herman ştie. A vrut să spună ca Herman să-şi lase oamenii să umble după femei, zise Luz foarte repede, cu voce calmă. Ar trebui să-i avertizezi.

Vera nu zise nimic. Îşi privi picioarele goale, cu detaşare, deşi gândea la fel de iute, pe cât vorbea Luz.

— Refuzi să te duci? Îţi ţii făgăduiala? Chiar după aşa ceva?