— Luz Marina Falco, zise el.

Silueta lui brunetă, slabă, se însufleţi. Se uită la ea, dincolo de ea, căutându-i însoţitorii, apoi iar la ea, cu ochii atenţi, plini de simţire, uimiţi, amuzaţi, neîncrezători.

— Eşti aici… cu…

— Am venit singură. Trebuie să-ţi spun…

— Vera! zise el, fără zâmbet pe figură, cu încordare şi pasiune.

— Vera e bine. Şi ceilalţi. E vorba de tine, de oraş. S-a întâmplat ceva noaptea trecută, nu ştiu ce. Tu ştii.

El dădu din cap privind-o.

— Sunt furioşi, vor veni aici, cred că mâine noapte. Oamenii pe care i-a pregătit tânărul Macmilan. Vor încerca să vă ia prizonieri pe tine şi ceilalţi conducători, apoi — să-i înfurie pe ceilalţi încât să riposteze, să-i înfrângă şi să-i pună să muncească pe latifundie, ca pedeapsă pentru răscoală. Vor veni după lăsarea întunericului, cred că mâine, dar nu-s sigură, vreo patruzeci, toţi cu muschete.

Lev continua s-o privească. Nu spuse nimic. În tăcerea lui se auzea întrebarea pe care nu şi-o pusese singură.

Iar întrebarea o luă prin surprindere, se afla atât de departe de începutul răspunsului, încât rămase privindu-l, cu figura înroşindu-se de uimire şi teamă, fără să scoată un cuvânt.

— Cine te-a trimis, Luz? întrebă el, blând, în cele din urmă.

Era normal ca acesta să fie răspunsul lui la întrebare, pentru că trebuia să presupună că minţea sau fusese folosită pentru înşelăciune sau spionaj de Falco. Era normal să-şi închipuie că-şi slujea tatăl, nu că-l trăda. Tot ce putea face era să dea din cap. Mâinile şi picioarele îi tremurau, prin ochi îi treceau fulgerări de lumină. Simţea că i se face rău.

— Trebuie să mă întorc, zise ea, dar nu se mişcă, pentru că picioarele n-o mai ascultau.

— Te simţi bine? Intră, stai jos. Doar un minut.

— Sunt ameţită, zise ea.

Vocea îi suna subţire, plângăreaţă, îi era ruşine de ea. El o conduse înăuntru, iar ea se aşeză pe un scaun, lângă o masă, într-o cameră întunecoasă, lungă, scundă. Îşi trase şalul de pe cap, să scape de căldura şi greutatea lui. Lucrul acesta o ajută, obrajii i se răcoriră, luminile încetară să-i fulgere prin ochi, se obişnui cu întunericul din cameră. Lev stătea lângă ea, la capătul mesei. Era desculţ, doar în pantaloni. Stătea liniştit. Nu-i vedea faţa, dar nu simţea în liniştea lui ameninţare, furie sau nemulţumire.

— M-am grăbit, zise ea. Am vrut să mă întorc repede. Drumul a fost lung, am obosit.

Apoi se stăpâni, îşi dădu seama unde se afla, dincolo de teamă şi agitaţie, într-un loc din interiorul ei, un colţ tăcut, unde mintea putea să se odihnească şi să gândească. Gândi şi în cele din urmă, vorbi din nou.

— Vera locuieşte la noi. În Casa Falco. Ştiai? Suntem împreună în fiecare zi. Discutăm. Eu îi spun ce-am auzit că se întâmplă, iar ea îmi spune… tot felul de lucruri… Am încercat s-o fac să se întoarcă aici. Să te avertizeze. N-a vrut, a spus că a făgăduit să nu fugă, că trebuie să-şi respecte promisiunea. Aşa că am venit eu. I-am auzit vorbind, pe tatăl meu şi Herman Macmilan. Am ascultat, m-am dus sub fereastră să-i aud. Ce-au spus m-a înfuriat. M-a scârbit. Aşa că, pentru că Vera n-a vrut să vină, am venit eu. Ai aflat de paznicii cei noi ai lui Macmilan?

Lev dădu din cap atent, privind-o.

— Nu, zise ea, sec. Nimeni nu se foloseşte de mine. Doar Vera ştie că am părăsit casa. Am venit pentru că m-am săturat să fiu folosită, de minciuni şi de faptul că nu fac nimic. Poţi să mă crezi sau nu. Nu-mi pasă.

Lev dădu iar din cap, clipind.

— Te cred. Dar ia-o mai încet…

— N-am timp. Trebuie să mă întorc înainte să-şi dea seama cineva că lipsesc. Tatăl meu l-a pus pe tânărul Macmilan să pregătească o trupă de fii de şefi, o armată specială ce va fi folosită împotriva oamenilor voştri. De două săptămâni nu vorbesc altceva. Vin aici din cauza a ceva ce s-a întâmplat în Valea din Sud, să te prindă împreună cu ceilalţi conducători şi să-i oblige pe oamenii tăi să riposteze, să-ţi trădeze ideea de pace sau nonviolenţă, cum îi spui tu. Iar voi veţi lupta şi veţi pierde, pentru că-s luptători mai buni şi au arme. Îl ştii pe Herman Macmilan?

— Numai din vedere, spuse Lev.

Era complet diferit de bărbatul al cărui nume abia îl rostise şi a cărui imagine îi umplea mintea — figură splendidă, trup musculos, piept larg, picioare lungi, mâini puternice, îmbrăcăminte groasă, tunică, pantaloni, cizme, centură, haină, pistol, bici, cuţit… Bărbatul acesta era desculţ. Îi vedea coastele sub pielea întunecată, fină, a pieptului.

— Îl urăsc pe Herman Macmilan, spuse Luz, fără grabă, vorbind din colţul rece din interiorul ei, în care putea gândi. Are sufletul cât o unghie. Ar trebui să-ţi fie frică de el. Mie îmi e. Îi place să facă rău oamenilor. Nu încerca să vorbeşti cu el, aşa cum faceţi voi. Nu te va asculta. E atât de plin de el. Tot ce poţi face cu un asemenea om e să-l loveşti sau să fugi. Eu am fugit. Mă crezi?

Acum putea să-l întrebe.

Îi privi mâinile, pe speteaza scaunului. Strângeau puternic barele din lemn. Mâinile lui erau nervi şi oase sub pielea întunecată, puternice, fragile.

— Bine. Trebuie să mă întorc, zise ea şi se ridică.

— Aşteaptă. Trebuie să povesteşti şi celorlalţi.

— Nu pot. Spune-le tu.

— Ai spus că ai fugit de Macmilan. Te întorci la el?

— Nu. La tatăl meu, la casa mea… Avea dreptate era acelaşi lucru.

— Am venit să vă avertizez, zise ea, sec, pentru că Macmilan înşeală şi merită să fie înşelat. Asta-i tot.

Dar nu era.

Se uită pe uşa deschisă şi văzu uliţa pe care trebuia să meargă până-n stradă, apoi pe drum, până în oraş şi pe străzile acestuia, până la casa ei, la tatăl ei…

— Nu înţeleg, zise ea aşezându-se iar, brusc, pentru că tremura, dar nu de teamă, ci de furie. Nu gândesc. Vera a spus…

— Ce-a spus?

— Să stau şi să gândesc.

— A…

— Aşteaptă. Trebuie să mă gândesc. N-am făcut-o atunci, trebuie s-o fac acum.

Rămase liniştită pe scaun câteva minute, cu mâinile strânse.

— Vera a spus că acesta-i un război. Am trădat tabăra tatălui meu. Vera e ostatecă în cetate. Voi fi ostatecă în oraş. Dacă ea nu poate pleca, nu voi putea nici eu. Va trebui să suport asta.

Răsuflarea i se opri în gât, scoase un sunet înăbuşit la sfârşitul frazei.

— Noi nu luăm ostateci sau prizonieri, Luz

— N-am spus că luaţi. Am spus că rămân aici. Că am ales să rămân aici. Îmi dai voie?

Lev începu să se plimbe prin cameră, aplecându-se în mod automat când trecea pe sub grinzile joase. Cămaşa i se usca pe un scaun, în faţa focului. Şi-o puse, se duse în camera din fund, veni cu pantofii în mână, se aşeză pe un scaun lângă masă să se încalţe.

— Poţi să stai aici, zise el. Oricine poate. Noi nu obligăm pe nimeni să plece, nu obligăm pe nimeni să rămână. Dar ce va crede tatăl tău? Chiar dacă ar crede că ai rămas de bunăvoie…

— Nu-mi va permite. Va veni să mă ia.

— Cu forţa.

— Da, cu forţa. Fără îndoială, împreună cu Macmilan şi armata lui.

— Atunci vei deveni pretextul pe care-l caută pentru a recurge la violenţă. Trebuie să te întorci acasă, Luz

— Pentru siguranţa voastră, spuse ea.

Gândise cu voce tare, văzând ce făcuse şi care puteau fi consecinţele. Dar Lev rămase nemişcat, cu un pantof — unul murdar, vechi observă ea — în mână.

— Da, spuse el, pentru siguranţa noastră. Ai venit aici pentru siguranţa noastră. Acum te vei întoarce pentru siguranţa noastră. Dacă vor descoperi că ai fost aici? Nu, spuse el, după o pauză. Nu te poţi întoarce. Vei fi prinsă în minciuni — a ta şi a lor. Ai venit aici pentru Vera, pentru noi. Eşti alături de noi.

— Nu, nu sunt, spuse furioasă Luz, dar lumina şi căldura de pe figura lui Lev o zăpăciseră.

Vorbea cu atâta linişte, cu atâta certitudine! Zâmbea.

— Luz, îţi aminteşti de vremea când am fost la şcoală? întotdeauna am vrut să vorbesc cu tine, dar n-am avut curaj. Am discutat doar o dată, la apus, când m-ai întrebat de ce nu lupt cu Angel şi banda lui. N-ai fost niciodată ca alte fete din oraş, nu te potriveai cu ele, nu le aparţineai. Tu faci parte din cei de aici. Adevărul are importanţă pentru tine. Îţi aminteşti când te-ai înfuriat pe un profesor, când a spus că iepurii nu hibernează, iar Timmo a încercat să-i spună că găsise o peşteră plină cu iepuri hibernând, iar profesorul a vrut să-l biciuiască pentru obrăznicie?