— Da, spuse femeia mai în vârstă, cu voce stinsă, ca şi cum s-ar fi gândit la altceva, apoi cu voce mai puternică: da.

— Atunci mă duc eu.

— Unde?

Ştia, dar întreba ca să câştige timp.

— Să-i avertizez, spuse Luz.

— Când va avea loc atacul?

— Cred că noaptea viitoare. În timpul nopţii, dar nu ştiu despre ce noapte vorbeau.

Urmă o pauză.

— Poate chiar în noaptea asta. Au zis "e mai bine când sunt în pat".

Tatăl ei spusese asta, iar Herman Macmilan râsese.

— Şi dacă te duci… ce vei face?

Vera vorbea ca şi cum ar fi fost somnoroasă, cu voce slabă, făcând pauze.

— O să le spun şi o să mă întorc.

— Aici?

— Nimeni n-o să ştie. O să las vorbă că mă duc în vizită la Eva. Dacă o să le spun oamenilor din oraş ce-am auzit, ce vor face?

— Nu ştiu.

— Dar le va folosi să ştie, îşi vor face planuri? Mi-ai spus că trebuie să plănuiţi ce aveţi de făcut, să pregătiţi oamenii…

— Îi va ajuta. Dar…

— Atunci plec. Chiar acum.

— Luz, gândeşte-te la ce faci. Poţi să pleci în plină zi fără să nu te vadă nimeni părăsind oraşul? Poţi să te întorci? Gândeşte-te…

— Nu-mi pasă dacă mă întorc. Casa asta e plină de minciuni, spuse fata, cu aceeaşi voce iute, calmă, apoi plecă.

Să pleci era uşor. Să continui să mergi era greu.

Să iei un şal vechi, negru, să te înfăşori într-un trenci, ca deghizare; să te strecori pe uşa din spate, pe străduţă, alergând ca o servitoare grăbită; să părăseşti Casa Falco, să părăseşti oraşul, toate astea erau uşoare. Erau aţâţătoare. Nu-i era teamă că va fi oprită, nu-i era frică de nimic. Dacă ar fi oprit-o cineva, ar fi fost suficient să spună: "Sunt fata consilierului Falco" şi nu ar fi îndrăznit nimeni să-i spună un cuvânt. Dar n-a oprit-o nimeni. Era sigură că n-o recunoscuse nimeni, pentru că mersese pe alei întunecoase, pe drumul cel mai scurt, pe lângă şcoală. Şalul negru îi acoperea capul, iar oceanul de ploaie ce-o izbea lovea în ochi pe oricine venea spre ea. În câteva minute părăsise străzile, pătrunzând în depozitul de cherestea al lui Macmilan, printre stive de buşteni şi scânduri. Apoi, pe faleză, ajunsese pe drumul spre oraş.

Abia atunci începuse greul, când pusese piciorul pe drum. Fusese în oraş doar o dată, când mersese cu un grup de prietene, escortate de mătuşi, guvernante şi paznici ai Casei Marquez, să vadă dansul de la Casa de Reuniuni. Fusese vară, pălăvrăgiseră şi râseseră tot drumul. Pedical-ul Caterinei, mătuşa Evei, îşi pierduse o roată şi o răsturnase în praf, iar toată după-amiaza, mătuşa Caterina privise dansul cu un cerc mare de praf alb pe spatele rochiei negre, aşa că nu se putuseră stăpâni să nu chicotească tot timpul. Dar nu ajunseseră chiar în oraş. Cum o fi arătând? De cine să întrebe şi ce să-i spună? Ar fi trebuit să se sfătuiască cu Vera, nu să fugă în grabă. Ce-i vor spune? O vor lăsa să intre, având în vedere că venea din cetate? Se vor uita la ea, o vor insulta, vor încerca să-i facă rău? Se zicea că nu fac rău nimănui. Probabil că nu vor discuta cu ea. Simţea acum vântul rece din spate. Ploaia udase şalul şi rochia, poalele fustei erau grele de noroi şi umezeală. Câmpurile arătau pustii, cenuşii din cauza toamnei. Când se uită înapoi, nu văzu decât turnul monumentului, pal, părăsit, îndreptându-se spre cer fără nici un sens. Tot ce cunoştea se afla în spatele acelui marcaj. Câteodată, zărea în stânga râul, lat, cenuşiu, iar ploaia izbea în el în rafale.

Ar trebui să transmită mesajul primei persoane pe care o va întâlni, iar aceasta să facă ce vrea cu el. Apoi să se întoarcă spre casă. Ar ajunge într-o oră, cu mult înainte de cină.

Văzu căsuţa unei ferme în stânga drumului, printre copacii unei livezi şi o femeie în curte. Ar trebui să se ducă spre fermă, să încredinţeze femeii mesajul… Femeia putea să-l transmită celor din oraş, iar ea s-ar fi întors acasă… Ezită, porni spre fermă, se întoarse şi se îndreptă prin iarba udă spre drum.

— Mă duc, îl transmit şi mă întorc, îşi şopti ea. Mă duc, îl transmit şi mă întorc.

Mergea mai repede ca înainte, aproape alerga. Obrajii îi ardeau, respira greu. Nu mai mersese atât de mult şi de repede de luni de zile, chiar ani. Nu putea ajunge între străini roşie la faţă şi gâfâind. Se strădui să-şi încetinească mersul, să păşească dreaptă. I se uscaseră gura şi gâtul. Îi venea să se oprească şi să bea ploaia de pe frunzele tufişurilor de pe marginea drumului, să întindă limba să strângă toţi stropii reci ce acopereau firele de iarbă. Dar ar fi însemnat să se poarte ca un copil. Drumul era mai lung decât crezuse. Se afla măcar pe drumul spre oraş? Dacă greşise şi pornise pe un drum de ţară, vreo cărare fără sfârşit, ce ducea în pustietate?

La cuvântul acesta — pustietate — un fior rece îi străbătu trupul, oprind-o în mijlocul unui pas.

Se uită înapoi, să vadă cetatea, scumpa, înghesuita, calda, minunata cetate, cu ziduri, acoperişuri, străzi, figuri, voci, cu casa ei, viaţa ei, dar nu zări nimic, chiar şi turnul dispăruse în urma curburii drumului. Câmpurile şi dealurile erau pustii. Vântul puternic bătea dinspre marea părăsită.

N-ai de ce să te temi, îşi spuse Luz. De ce eşti atât de fricoasă? Nu te poţi rătăci. Eşti pe drum, dacă nu-i drumul spre oraş n-ai decât să te întorci şi vei ajunge acasă. Nu urci, deci n-ai cum să dai peste un scorpion de stâncă. Nu eşti în pădure, n-ai cum să nimereşti peste un trandafir otrăvit, de ce ţi-e frică, n-are cine să-ţi facă rău, pe drum eşti în siguranţă…

Dar mergea îngrozită, cu ochii la fiecare piatră, tufiş sau crâng, până când zări, peste culmea unei ridicături pietroase, acoperişuri roşii şi simţi miros de fum. Intră încet în oraş. Faţa i se uscase, îşi ţinea spatele drept şi şalul strâns în jurul ei.

Casele mici erau risipite printre copaci şi grădini de legume. O mulţime de case, dar locul nu era izolat, înconjurat de ziduri protectoare ca în cetate. Doar un fel de tabără împrăştiată, ce părea umilă în după-amiaza liniştită, ploioasă. Nu se vedeau oameni. Luz mergea încet pe strada principală, încercând să se decidă — să chem bărbatul acela? să bat la uşa asta?

De nicăieri, apăru un copil ce se uita la ea. Avea pielea deschisă la culoare, dar murdară de noroi de la tălpi la genunchi şi de la degete la coate, cu pete peste tot, încât părea pestriţ sau tărcat. Hainele de pe el erau şi ele dungate şi pătate în diferite nuanţe de noroi.

— Bună, zise el, după un timp. Cine eşti?

— Luz Marina. Tu cine eşti?

— Marius, răspunse el şi începu să se îndepărteze.

— Ştii unde locuieşte Lev Shults?

N-ar fi vrut să-l vadă pe Lev, ar fi preferat să întâlnească un străin, însă nu-şi amintea alt nume. Vera îi vorbise despre mulţi dintre ei, îl auzise pe tatăl ei menţionând numele "conducătorilor de cercuri", dar acum nu şi le reamintea.

— Care Lev? zise Marius, scărpinându-şi urechea şi adăugând un strat gros de mâl pe ea.

Locuitorii din oraş păreau că nu foloseau între ei nume de familie, ci doar în relaţiile cu oraşul.

— E tânăr şi este…

Nu ştia ce-i Lev, un conducător, un căpitan, un şef…

— Casa lui Sasha e acolo, zise copilul pestriţ, întinzând un deget lung, plin de noroi, apoi dispăru, de parcă s-ar fi transformat într-o parte a ceţii şi noroiului general.

Luz strânse din dinţi şi se duse spre casa ce-i fusese arătată. N-avea de ce să-i fie frică. Era doar un loc murdar. Copiii erau murdari, iar locuitorii ţărani. Va transmite mesajul cui va deschide uşa, iar cu asta termina, se va întoarce acasă, în camerele înalte, curate ale Casei Falco.

Bătu în uşă. Lev deschise.

Îl recunoscu, deşi nu-l văzuse de doi ani. Era îmbrăcat doar pe jumătate, fusese trezit din siestă, o privea cu stupiditatea blândă, copilărească a celui pe jumătate treaz.

— Oh, zise el, căscând, unde-i Andre?

— Sunt Luz Marina Falco. Din cetate.

Înfăţişarea blândă se schimbă, tânărul se trezi.