Stimate domn!

Am plecat din casa noastră. Voi sta în Oraşul Shanty pentru că nu sunt de acord cu planurile dumneavoastră. M-am hotărât să plec şi m-am hotărât să rămân. Nimeni nu mă ţine prizonieră sau ostatică. Aceşti oameni sunt gazdele mele. Dacă îi veţi brutaliza, nu voi fi de partea dumneavoastră. A trebuit să fac alegerea aceasta. Aţi făcut o greşeală în privinţa lui H. Macmilan. Seniora Adelson n-are nici o legătură cu venirea mea aici. A fost alegerea mea.

Fiica dumneavoastră respectuoasă,

Luz Marina Falco Cooper

Nici un cuvânt de afecţiune; nici o rugăminte de iertare.

Şi nici un răspuns. Scrisoarea fusese imediat luată de un curier, tânărul Welcome; el o strecurase pe sub uşa Casei Falco şi plecase imediat. De îndată ce se întorsese cu bine la Shantih, Luz începuse să aştepte răspunsul tatălui ei, să se teamă de el dar totuşi să-l aştepte. Asta fusese acum două zile. Nu venise nici un răspuns; nici un atac sau asalt în timpul nopţii; nimic. Discutară toţi ce schimbare în planurile lui Falco ar fi putut provoca dezertarea lui Luz, dar nu vorbiră despre asta în faţa ei, dacă ea nu aduse vorba.

Acum ea spuse:

— Nu vă înţeleg ideile, zău. Toate etapele, toate regulile, toată vorbăria.

— Sunt armele noastre, replică Lev.

— Dar de ce să luptaţi?

— N-avem altă soluţie.

— Ba da, avem. Să plecăm.

— Să plecăm?

— Da! Să plecăm înspre nord, înspre valea pe care aţi găsit-o. Pur şi simplu să mergem. Să plecăm. Asta am făcut eu, adaugă ea, privindu-l poruncitor când el nu răspunse imediat. Am plecat.

— Şi ei vor veni după tine, zise el cu blândeţe.

— N-au venit, dădu ea din umeri. Nu le pasă.

Southwind scoase un sunet mic de atenţionare, protest, compătimire; însemna într-adevăr tot ce trebuia spus, dar Lev îl traduse:

— Ba le pasă şi vor veni, Luz. Tatăl tău…

— Dacă vine după mine, voi fugi mai departe. Voi continua.

— Unde?

Ea se întoarse din nou şi nu răspunse. Se gândiră toţi la acelaşi lucru: pustiul. Parcă intrase pustiul în casă, parcă ar fi căzut zidurile, fără să mai ofere vreun adăpost. Lev fusese acolo. Andre fusese acolo, luni întregi de singurătate nesfârşită, fără un cuvânt; acum era în sufletele lor şi niciodată nu puteau scăpa pe de-a-ntregul de el. Southwind nu fusese în pustiu, dar iubirea ei zăcea îngropată acolo. Chiar Luz, care nu-l văzuse sau ştiuse vreodată, copilul celor care de o sută de ani îşi înălţaseră zidurile în faţa pustiului şi-l negaseră, auzise de el şi se temea de el, ştia că e o prostie să spui că pleci singur din Colonie. Lev o urmări în tăcere. Îi era milă de ea, grozav de milă, ca de un copil jignit şi încăpăţânat, care nu se lasă mângâiat, te ţine la distanţă, nu vrea să plângă. Dar ea nu era copil. Cea pe care o văzu el, era femeie, o femeie în pustiu; şi mila se topi în admiraţie şi teamă. Îi era teamă pentru ea. Exista în ea o forţă ce nu provenea din dragoste, încredere sau comunitate, nu izvora din ceva care să dea putere, din ceva cunoscut de el. Se temea de această forţă şi tânjea după ea. În aceste trei zile cât stătuseră împreună, văzuse totul prin ochii ei, de parcă toată lupta lor ar fi avut sens doar dacă o puteau face pe ea să înţeleagă, de parcă alegerea ei ar fi fost mai importantă decât planurile şi idealurile după care trăiau. Era demnă de milă, de admiraţie, valoroasă aşa cum era valoros orice suflet omenesc, dar nu trebuia să-i domine gândirea. Trebuia să fie una de-a lor, să lupte cu el, să-l susţină, nu să-i umple şi să-i tulbure gândurile în halul ăsta. Mai târziu va avea timp să se gândească la ea şi s-o înţeleagă, când înfruntarea avea să se termine iar ei vor fi obţinut pacea. Mai târziu va avea tot timpul din lume.

— Nu putem merge acum spre nord, zise el răbdător, destul de tăios. Dacă ar pleca un grup acum, ar slăbi unitatea celor care trebuie să rămână în urmă. Iar Cetatea va trimite iscoade. Trebuie să ne stabilim singuri libertatea de a pleca — aici, acum. Apoi vom pleca.

— De ce le-aţi dat hărţile, le-aţi arătat drumul! spuse Luz nerăbdătoare şi cu pasiune. A fost o prostie. Puteaţi pur şi simplu să fi plecat.

— Suntem o comunitate, zise Lev, Cetatea şi Oraşul.

Şi se opri aici.

Andre îl contrazise mai degrabă, când adaugă:

— Oricum, nu puteam să ne furişăm. Un număr mare de oameni care migrează lasă o urmă foarte uşor de observat.

— Şi dacă vă urmăreau într-adevăr tot drumul spre nord, în munţii voştri — eraţi deja acolo şi spuneaţi "Îmi pare rău, aici suntem noi, găsiţi-vă altă vale, e destul loc!"

— Iar ei ar fi folosit forţa. Mai întâi trebuie stabilit principiul egalităţii şi a-l liberului arbitru. Aici.

— Dar ei folosesc forţa aici! Vera e deja prizonieră, şi ceilalţi în închisoare, şi bătrânul şi-a pierdut ochiul şi huliganii vin să vă bată sau să vă împuşte — toate pentru a stabili un "principiu", când aţi fi putut pleca, scăpa, să fiţi liberi!

— Libertatea se câştigă prin sacrificiu, spuse Southwind.

Lev privi spre ea, apoi iute înspre Luz; nu era sigur că Luz aflase de moartea lui Timmo în drumul spre nord. Probabil că stând aici, singură, cu Southwind, în ultimele trei nopţi, aflase. Oricum, calmul din vocea lui Southwind o linişti.

— Ştiu, zise Luz. Trebuie să rişti. Dar sacrificiul… Urăsc ideea asta, sacrificiul!

Lev rânji fără să vrea:

— Dar tu ce-ai făcut?

— Nu m-am sacrificat pentru nici o idee! Pur şi simplu am fugit — nu înţelegeţi? Şi asta ar trebui să faceţi şi voi toţi!

Luz vorbea provocator, sfidător, apărându-se, fără convingere; dar răspunsul lui Southwind îl ului pe Lev:

— Poate că ai dreptate, zise ea. Atâta vreme cât ne ridicăm la luptă, chiar dacă ne luptăm cu armele noastre, facem jocul lor.

Luz Falco era o intrusă, o străină, nu ştia ce gândeau şi simţeau Oamenii Păcii, dar s-o audă pe Southwind spunând ceva iresponsabil era şocant, o insultă pentru unitatea lor perfectă.

— Să fugim şi să ne ascundem în pădure — asta-i o soluţie? întrebă Lev. Pentru iepuri, da. Nu pentru fiinţe umane. Fiindcă stăm în picioare şi avem două mâini nu înseamnă că suntem oameni. Fiindcă stăm în picioare şi avem şi idei şi idealuri suntem! Şi că ne ţinem de idealurile astea. Împreună. Nu putem trăi singuri. Altfel murim singuri — ca animalele.

Southwind încuviinţă cu tristeţe, dar Luz se încruntă şi-i replică:

— Moartea e moarte, are vreo importanţă dacă e în pat, în casă, ori afară în pădure? Suntem animale. De aceea murim toţi.

— Dar să trăieşti şi să mori de… de dragul spiritului… e altceva, e altceva decât să alergi şi să te ascunzi, cu totul singur, egoist, scormonind după hrană, tremurând de frică, urând, fiecare pe cont propriu…

Lev se bâlbâia, simţea cum îi arde faţa. Întâlni privirea lui Luz şi se bâlbâi din nou, apoi tăcu. În privirea ei se citea lauda, o laudă cum el nu meritase vreodată, nu visase vreodată că merită, laudă şi bucurie, aşa că îşi dădu seama că e aprobat în acele momente de mânie şi ceartă, aprobat în totalitate, în vorbe, în viaţă, în fiinţa lui.

Asta e adevăratul centru, se gândi. Cuvintele îi treceau repede şi clare în minte. Nu se mai gândi la ele, dar nimic din esenţa acelor cuvinte nu mai era la fel; nimic nu va mai fi vreodată la fel. Ajunsese în munţi.

Ţinea mâna dreaptă întinsă spre Luz într-un gest de implorare. El văzu, ea văzu acel gest neterminat. Dându-şi dintr-o dată seama, îşi lăsă mâna să cadă; gestul era neterminat. Ea se întoarse brusc şi vorbi cu mânie şi disperare:

— O, nu înţeleg, totul e atât de ciudat, nu voi înţelege niciodată, voi ştiţi totul iar eu nici nu m-am gândit vreodată la ceva…

În timp ce vorbea părea mai scundă, mică, furioasă, renunţând.

— Vreau dar…

Se opri dintr-o dată.

— Va veni, Luz, zise el. Nu trebuie să alergi după asta. Vine, va veni — îţi promit…