Ea nu întrebă ce promitea el. Nici el n-ar fi putut să-i spună.

Când ieşi din casă, vântul ce aducea stropi de ploaie îl lovi în faţă, tăindu-i respiraţia. Suspină: ochii i se umplură de lacrimi, dar nu din cauza vântului. Se gândi la dimineaţa aceea luminoasă, la răsăritul argintiu al soarelui şi la marea lui fericire, doar cu trei zile în urmă. Astăzi era totul cenuşiu, fără cer, lumină puţină, o grămadă de ploaie şi de noroi. Noroi, lumea se numeşte Noroi, se gândi şi vru să râdă, dar ochii îi erau încă plini de lacrimi. Ea rebotezase lumea. În dimineaţa aceea, pe drum se gândi, atunci era fericire, dar acum este — şi nu ştiu cum să-i spună, doar numele ei, Luz. Toate erau cuprinse în el, răsăritul argintiu al soarelui, marele apus înflăcărat al soarelui deasupra Cetăţii, cu ani în urmă, şi tot ce avea să urmeze, chiar ceea ce făceau ei acum, discuţiile şi planurile, confruntarea şi victoria lor sigură, victoria luminii.

— Promit, promit, şopti el în vânt. Toată viaţa, toţi anii vieţii mele.

Voia să meargă mai încet, să se oprească, să ţină clipa în loc. Dar chiar vântul ce-i sufla în faţă îl silea să înainteze. Erau prea multe de făcut, prea puţin timp acum. Mai târziu, mai târziu. Asta putea fi noaptea în care să vină banda lui Macmilan; n-aveau cum să ştie. Ghicind probabil că Luz le-a trădat planul, şi-l schimbaseră. N-aveau ce face decât să aştepte şi să fie pregătiţi până ce propriul lor plan avea să fie gata. Pregătirea era totul. Nu va fi panică. Indiferent dacă Cetatea sau Oraşul făceau prima mişcare, Oamenii Păcii vor şti ce au de făcut, cum sancţioneze. Continuă să meargă cu paşi mari aproape alergând în Shantih. Ploaia avea gust dulce pe buzele lui.

Era acasă seara târziu când sosi mesajul. l-l aduse tatăl lui de la Casa Întrunirilor.

— Un tip cu o cicatrice pe faţă, un paznic, zise Sasha cu vocea blândă şi ironică. S-a plimbat până sus, a întrebat de Shults. Cred că se referea la tine, nu la mine.

Era un bilet pe hârtia grosolană care se fabrica în Oraş. Lev se gândi o clipă că Luz scrisese cuvintele negre şi ţepene:

Shults: Voi fi la turnătoria rotundă astăzi, la apusul soarelui. Vino cu câţi vrei. Eu voi fi singur.

Luis Burnier Falco

O şmecherie, o şmecherie clară. Prea clară? Avea timp exact cât să revină la casa lui Southwind şi să-i arate biletul lui Luz.

— Dacă spune că va fi singur, va fi singur, zise ea.

— L-ai auzit cum îşi făcea planul să ne înşele cu Macmilan, spuse Andre.

Ea privi pe lângă Andre cu dispreţ.

— Ăsta e numele lui, zise. Nu şi-ar fi trecut numele pe o minciună. Va veni singur.

— De ce?

Ea ridică din umeri.

— Eu merg, spuse Lev. Da! Cu tine Andre! Şi cu câţi crezi că e nevoie. Dar va trebui să-i aduni destul de repede. Mai e doar vreo oră până la apusul soarelui.

— Ştii că te vor lua ostatic, zise Andre. Ai de gând să te duci singur în mâinile lor?

Lev dădu din cap energic, în semn de încuviinţare.

— Ca un wotsit, spuse şi râse. Am intrat — şi am ieşit! Hai, hai să adunăm un grup, Andre. Luz — vrei să vii?

Ea era nehotărâtă.

— Nu, răspunse; se crispa. Nu pot. Mi-e frică.

— Eşti înţeleaptă.

— Ar trebui să merg. Să-i spun chiar eu că nu mă ţii aici, că eu am ales. El nu crede asta.

— Ce alegi tu şi dacă el crede nu prea contează, spuse Andre. Eşti doar un pretext: proprietatea lor. Mai bine nu veni, Luz. Dacă vei fi acolo, probabil că vor face uz de forţă ca să te ia înapoi.

Ea dădu din cap, dar încă ezita. În cele din urmă zise:

— Ar trebui să vin.

Vorbise cu o hotărâre atât de disperată, încât Lev izbucni:

— Nu…

Dar ea continuă:

— Trebuie. N-o să stau de-o parte şi alţii să vorbească despre mine, să lupte pentru mine, să mă paseze de colo-colo.

— Nu vei fi dată înapoi, spuse Lev. Eşti propria ta stăpână. Vino cu noi dacă vrei.

Ea încuviinţă.

Turnătoria rotundă era un loc vechi, înconjurat de copaci, la sud de şoseaua ce se afla la jumătatea distanţei dintre Cetate şi Oraş şi mai vechi decât acestea cu secole. Copacii căzuseră şi putreziseră de multă vreme, rămânând doar lacul rotund din mijloc. Aici fusese ridicată prima turnătorie din Cetate; decăzuse şi ea când se găsise minereu mai bogat în Dealurile din Sud, acum patruzeci de ani. Cuptoarele şi utilajele dispăruseră, atelierele vechi, dărâmate şi şubrede năpădite de rochiţa-rândunicii şi oţetari stăteau coşcovite şi părăsite lângă malul neted al lacului.

Andre şi Lev adunaseră un grup de douăzeci de oameni. Andre îi conduse în jurul vechilor ateliere, să se asigure că nu se ascundea nici un paznic în ele sau în spatele lor. Erau goale şi nu exista alt loc în care să se ascundă o bandă pe câteva sute de metri. Era un loc fără denivelări, fără copaci, părăsit şi cu un aspect dezolant în lumina difuză a apusului. Ploaia fină cădea pe apa cenuşie a lacului rotund, ce stătea neadăpostit fără apărare ca un ochi deschis şi orb. Pe celălalt mal al lacului Falco îi aştepta. Îl văzură plecând de lângă un desiş în care se adăpostise cumva de ploaie şi ocolind malul ca să vină înspre ei, singur.

Lev se desprinse de ceilalţi. Andre îl lăsă în faţă, dar merse câţiva metri în spatele lui cu Sasha, Martin, Luz şi alţi câţiva. Restul grupului rămase răspândit pe malul lacului şi pe panta care ducea spre Şosea, de pază.

Falco se opri, privindu-l pe Lev. Stăteau chiar pe malul lacului, unde era mai uşor de mers. Între ei, în apă, se afla un intrând mic şi plin de noroi, un golf nu mai mare decât un braţ de om, cu nisip fin pe maluri, un port pentru vasul de jucărie al unui copil. Cu simţurile încordate, Lev era conştient atât de părticica de apă şi nisip şi de cum s-ar fi putut juca un copil acolo, cât şi de silueta dreaptă a lui Falco, de chipul lui frumos, care era al lui Luz şi totuşi absolut diferit, de pardesiul lui cu cordon, pe umerii şi mânecile căruia ploaia lăsase pete întunecate.

Cu siguranţă că Falco îşi văzu fiica în grupul din spatele lui Lev, dar n-o privi şi nu-i vorbi. Îi vorbi lui Lev, cu o voce blândă şi seacă, ceva mai tare ca să se audă în şiroitul intens al ploii.

— Sunt singur, după cum vezi şi neînarmat. Vorbesc doar în numele meu. Nu în calitate de Consilier.

Lev încuviinţă. Simţi dorinţa să-i spună pe nume acestui bărbat, nu Senhor sau Falco, ci pe numele mic, Luis; nu-şi înţelegea imboldul şi nu vorbi.

— Vreau ca fiica mea să vină acasă.

Lev arătă, cu un gest uşor şi deschis, că ea era acolo, în spatele lui.

— Vorbiţi-i, Senhor Falco, spuse el.

— Am venit să-ţi vorbesc dumitale. Dacă dumneata vorbeşti în numele rebelilor.

— Rebeli? Faţă de ce anume, senhor? Eu sau oricare dintre noi vom vorbi pentru Shantih, dacă vreţi. Dar Luz Marina poate vorbi şi singură.

— N-am venit să mă cert, zise Falco.

Se comporta absolut controlat şi politicos, chipul îi era rigid. Calmul şi încordarea lui erau ale unui om ce suferea.

— Ascultă. Va urma un atac asupra Oraşului. Dumneata ştii asta, acum. Nu l-aş mai putea preveni, dacă aş vrea, deşi l-am întârziat. Dar vreau ca fiica mea să nu aibă nici un amestec. Să fie în siguranţă. Dacă o trimiţi acasă cu mine, eu ţi-i voi trimite pe Senhora Adelson şi pe ceilalţi ostatici la noapte, sub pază. Voi veni cu ei, dacă vrei. Dar las-o să vină înapoi cu mine. Asta e ceva doar între noi doi. Restul, lupta voi aţi început-o prin nesupunerea voastră, n-o pot opri, nici dumneata nu poţi, acum. Asta-i tot ce putem face. Să negociem ostaticii voştri şi astfel să-i salvăm.

— Senhor, vă respect sinceritatea dar n-am luat-o pe Luz Marina de la dumneavoastră şi nu v-o pot da înapoi.

În timp ce vorbea, Luz veni lângă el, înfăşurată în şalul ei negru.

— Tată, vorbi ea cu vocea clară şi dură, nu cu blândeţe, aşa cum vorbiseră el şi Falco, îi poţi opri pe huliganii lui Macmilan, dacă vrei.