Chipul lui Falco nu se schimbă. Poate că nu se putea schimba fără să se spargă în bucăţele. Urmă o tăcere lungă, plină de zgomotul ploii. Lumina era grea, strălucind doar jos şi departe, înspre apus.

— Nu pot, Luz, spuse el cu glasul acela dureros de liniştit. Herman este… este hotărât să te ia înapoi.

— Şi dacă aş veni înapoi cu tine, ca el să nu mai aibă vreun pretext, i-ai ordona să nu mai atace Shantih?

Falco nu se mişcă. Înghiţi din greu, de parcă i-ar fi fost gâtul foarte uscat. Lev îşi încleşta mâinile când văzu asta, când îl văzu pe bărbat stând acolo cu mândria lui ce nu suporta umilinţă şi era umilită, cu forţa lui ce trebuia să-şi recunoască neputinţa.

— Nu pot. Lucrurile au mers prea departe.

Falco înghiţi iar şi încercă din nou:

— Vino cu mine, Luz Marina, spuse el. Voi trimite imediat ostaticii înapoi, îţi dau cuvântul meu.

Îl privi pe Lev, iar chipul lui palid spunea ceea ce el nu putea spune, că avea nevoie de ajutorul lui Lev.

— Trimite-i! zise Luz. N-ai dreptul să-i ţii prizonieri.

— Şi tu vei veni…

Nu prea era o întrebare.

Ea scutură din cap:

— Nu ai dreptul să mă ţii prizonieră.

— Nu prizonieră, Luz, eşti fiica mea…

Făcu un pas înainte. Ea făcu un pas înapoi.

— Nu! zise ea. Nu voi veni când te târguieşti tu pentru mine. Nu mă voi întoarce niciodată, atât timp cât ataci şi şi p-persecuţi oamenii!

Se bâlbâi şi-şi căută cuvintele.

— Nu mă voi mărita niciodată cu Herman Macmilan şi nici nu-l voi privi vreodată, îl de-îl detest! Voi veni când voi fi liberă să vin şi să fac aşa cum vreau şi câtă vreme el vine în Casa Falco, nu mă voi întoarce niciodată acasă!

— Macmilan? întrebă tatăl chinuit. Nu trebuie să te măriţi cu Macmilan…

Se opri şi privi de la Luz la Lev, puţin buimăcit.

— Vino acasă, spuse.

Vocea îi tremura, dar se luptă să şi-o controleze.

— Voi opri atacul, dacă pot. Vom — vom vorbi, cu voi, i se adresă lui Lev. Vom sta de vorbă.

— Vom sta de vorbă acum, mai târziu, când doriţi, răspunse Lev. E singurul lucru pe care l-am cerut vreodată, senhor. Dar nu trebuie să-i pretindeţi fiicei dumneavoastră să-şi negocieze libertatea pentru cea a Verei, pentru bunăvoinţa dumneavoastră sau pentru siguranţa dumneavoastră. Asta nu e corect. Nu puteţi face aşa ceva: noi nu vom fi de acord.

Falco rămase din nou nemişcat, dar era altceva: înfrângere, sau refuzul de a se lăsa înfrânt până la urmă? Chipul lui, alb şi ud de ploaie sau transpiraţie era imobil, lipsit de orice expresie.

— Deci n-o veţi lăsa să plece.

— Nu voi veni, răspunse Luz.

Falco dădu o dată din cap, se întoarse şi porni încet pe lângă malul rotund al lacului. Trecu de tufişurile estompate şi informe în lumina târzie a apusului, apoi urcă panta lină spre drumui ce ducea înapoi în Cetate. Silueta lui dreaptă, scundă şi întunecată se pierdu repede din vedere.

Una dintre servitoare bătu la uşa Verei, o deschise şi spuse, cu vocea aceea pe jumătate timidă, pe jumătate impertinentă pe care o foloseau servitoarele când "îndeplineau ordine".

— Senhora Vera, don Luis vrea să vă vadă în camera cea mare, vă rog!

— Vai, vai, oftă Vera. E prost dispus?

— Teribil, spuse fata, Tereza, renunţând la atitudinea de" "îndeplinire a ordinelor" şi scărpinându-şi o bătătură de pe piciorul gol, tare, umflat.

Vera era considerată acum o prietenă, un fel de mătuşă binevoitoare sau soră mai mare de către fetele din casă. Chiar şi bucătăreasa între două vârste, Silvia, venise în camera Verei, în ziua după dispariţia lui Luz şi discutase cu ea, părând să nu-i pese că găsea linişte la duşman.

— Ai văzut mutra lui Michael? continuă Tereza. Don Luis i-a rupt ieri doi dinţi pentru că Michael a întârziat să-i scoată cizmele. Bombănea şi mormăia, ştii cum face el orice lucru, iar don Luis doar a dat cu piciorul, încălţat încă. Acum Michael arată caraghios cu botul umflat. Linda spune că don Luis s-a dus ieri seară singur în oraş. Tomas, de la familia Marquez, l-a văzut pe drum. Ce crezi că o să se întâmple? Crezi că o să încerce s-o aducă pe sărmana senhorita Luz înapoi?

— Vai, dragă, oftă iar Vera. Mai bine să nu-l lăsăm să ne aştepte.

Îşi netezi părul, îşi aranjă hainele şi-i spuse Terezei:

— Ce cercei frumoşi ai! Să mergem!

Şi urmă fata către sala Casei Falco.

Luis Falco stătea în fotoliul de lângă fereastră, privind spre golful Songe. Peste mare se întindea lumina neliniştită a dimineţii. Norii erau mari, agitaţi, strălucind alb când bătea soarele în ei, întunecat, când bătea vântul şi nori mai de sus acopereau lumina. Falco se ridică s-o întâmpine. Avea figura aspră, foarte obosită. Nu se uita la ea, când îi spuse:

— Senhora, dacă ai aici lucruri pe care vrei să le iei cu tine, te rog să le strângi.

— N-am nimic, spuse încet Vera.

Falco nu-i produsese groază. Ba chiar, în luna petrecută în casa lui începuse să-l placă, să-l respecte. Acum se vedea în el o schimbare. Nu durere şi furie, care erau vizibile şi de înţeles de la fuga lui Luz. Nu o emoţie, ci o schimbare în om, o dovadă a distrugerii, ca la cineva bolnav sau rănit de moarte. Se gândi să ajungă într-un fel la el, dar nu ştiu cum.

— Dumneata mi-ai dat hainele şi toate celelalte, don Luis, spuse ea.

Hainele pe care le purta fuseseră ale soţiei lui. Adusese un maldăr de haine în camera ei, rochii minunate, bluze, şaluri, toate împachetate cu grijă, cu frunze de levănţică presărate între ele, aflate acolo de atât timp încât le dispăruse mirosul.

— Să mă schimb în hainele mele?

— Nu. Da, dacă doreşti. Cum vrei. Întoarce-te cât mai repede, te rog.

Când se întoarse, după cinci minute, în costumul ei de mătase albă de copac, stătea tot nemişcat în fotoliu, privind golful acoperit cu nori mari, argintii.

Se ridică la apropierea ei, fără s-o privească nici acum.

— Te rog să vii cu mine, Senhora.

— Unde mergem? întrebă Vera, fără să se mişte.

— În oraş, zise el, apoi adăugă de parcă uitase să-i spună, gândindu-se, evident la ceva complet diferit. Sper să fie posibil să te alături alor tăi, de acolo.

— Sper şi eu. Ce face imposibil lucrul acesta, don Luis?

Nu-i răspunse. Ea îşi dădu seama că nu ignora întrebarea, dar că truda de a răspunde îl depăşea. Aşteptă ca ea s-o ia înainte. Vera privi camera mare, pe care ajunsese s-o cunoască bine, apoi figura lui.

— Mulţumesc pentru bunătatea pe care mi-ai arătat-o, don Luis, spuse ea, ceremonios. Îmi voi aminti adevărata ospitalitate, cea care transformă un prizonier în musafir.

Figura lui obosită nu se schimbă. Dădu din cap şi o aşteptă.

Ea trecu pe lângă el, apoi ieşiră din sală în stradă. Nu mai pusese piciorul în afara casei din ziua în care fusese adusă acolo.

Sperase că Jan, Hari şi ceilalţi vor fi şi ei prezenţi, dar nu se vedeau. O duzină de bărbaţi, pe care-i recunoscu a fi paznici personali ai lui Falco şi servitori, aşteptau grupaţi. Alt grup de bărbaţi între două vârste era alcătuit din consilierul Marquez şi cumnatul lui Falco, Cooper, cu însoţitorii lor, vreo treizeci cu toţii. Falco aruncă o privire iute spre ei, apoi, cu o deferenţă automată, o lăsă pe Vera să-l preceadă cu un pas, după care ieşi în stradă, făcând celorlalţi semn să-l urmeze.

În timp ce mergeau, îl auzea pe Marqez vorbindu-i lui Falco, dar nu înţelese ce-i spunea. Crestatul, Anibal, îi făcu cu ochiul abia vizibil, când trecu pe alături împreună cu fratele lui. Puterea şi strălucirea vântului şi luminii soarelui, după ce stătuse atât timp în casă sau în grădina interioară, o ameţiră. Se simţea nesigură mergând, de parcă ar fi zăcut la pat multă vreme.

În faţa Capitolului aştepta un grup mai mare, patruzeci, cincizeci de bărbaţi, toţi tineri, cu acelaşi fel de îmbrăcăminte, dintr-un material dens, negru-cafeniu. Ţesătoria lucrase din greu să facă atâta stofă identică, gândi Vera. Costumele aveau centuri şi nasturi mari, din metal. Arătau toate la fel. Toţi bărbaţii aveau biciuri şi muschete. Parcă erau o frescă din Capitol. Herman Macmilan păşi în faţă, înalt, cu umeri laţi, zâmbitor: