— Spune despre oamenii care au venit din Afferca! ceru un băiat. Dar Hari era obosit.

— Destul, spuse el. Hai să cântăm unul dintre cântecele Marşului cel Lung. Meria?

O fată de doisprezece ani se ridică zâmbind şi se întoarse cu faţa către ceilalţi.

— O, când vom ajunge, începu ea cu o voce dulce şi ceilalţi i se alăturară…

O, când vom ajunge,

Când vom ajunge-n Lisabona,

Vapoare albe ne vor aştepta.

O, când vom ajunge…

Norii se împrăştiau, grei şi zdrenţuiţi pe margini, peste râu şi peste dealurile din nord. Către sud, Golful exterior sclipea argintiu şi îndepărtat. Picături de la ultima ploaie cădeau greu din când în când de pe frunzele copacilor mari de bumbac, de pe coama dealului înălţându-se la răsărit de casa lui Southwind. Nu se auzea nimic altceva. O lume tăcută, o lume cenuşie. Luz stătea singură sub copaci, privind peste ţinutul pustiu. Nu mai fusese singură de multă vreme. Nu ştiuse atunci când pornise către deal, unde mergea sau ce căuta. Locul acesta, tăcerea aceasta, singurătatea aceasta. Picioarele o duseseră singure.

Pământul era noroios, buruienile grele de umezeală, dar haina poncho pe care i-o dăduse Italia era groasă; se aşeză pe patul de frunze mustind de sub copaci şi, cu braţele în jurul genunchilor pe sub poncho, rămase nemişcată, privind pierdută către apus peste cotul râului. Rămase aşa multă vreme, fără să vadă altceva decât ţinutul nemişcat, norii leneşi şi râul.

Singură, singură. Era singură. Nu avusese timp să afle că era singură tot muncind cu Southwind, îngrijind de Vera, vorbind cu Andre, alăturându-se încetul cu încetul vieţii din Shantih; ajutând la ridicarea noii şcoli a oraşului, pentru că şcoala Cetăţii se închisese pentru cei din Shantih. Trecuse ca oaspete dintr-o casă în alta, de la o familie la alta. Adusă, bine primită, pentru că erau oameni de treabă, neştiutori în ale ranchiunei sau neîncrederii. Doar noaptea, pe când se odihnea pe salteaua de paie în întunericul podului, singurătatea venea la ea cu un chip alb şi trist. La început fusese înspăimântată. Ce să fac? strigase în minte şi se întorsese pe cealaltă parte ca să scape de chipul trist al singurătăţii ei, se refugiase în grijile ei, în somn.

Acum se întorcea la ea, păşind încet peste coama cenuşie a dealului. De această dată, chipul îi era acela al lui Lev. Nu avea nici un chef să-şi întoarcă privirile.

Venise vremea să privească ţintă la ceea ce pierduse. Să privească şi să vadă totul. Apusul primăverii peste acoperişurile Cetăţii, cu mult timp în urmă şi chipul lui aprins de vâlvătaia aceea…

— Uite, uite, poţi să vezi ce-ar trebui să fie, ce este…

Amurgul din casa lui Southwind şi chipul lui, ochii lui.

— Să trăieşti şi să mori de dragul unei idei…

Vântul şi lumina de pe dealul Rocktop şi vocea lui. Şi restul, tot restul, toate zilele şi luminile şi vânturile şi anii care aveau să fie şi care nu, care ar fi putut fi în curând şi care nu aveau să mai fie în veci, pentru că el murise. Ucis cu un foc de armă pe drum, în vânt, la douăzeci şi unul de ani. Munţii lui neumblaţi, care nu aveau să mai fie în veci călcaţi.

Dacă sufletul rămânea pe lume, îşi spuse Luz, al lui Lev se dusese deja în locurile acelea; la nord de valea pe care el o găsise, la munţii despre care îi vorbise în noaptea de dinaintea marşului către Cetate, cu atâta bucurie şi înfocare:

— Mai înalţi decât îţi poţi imagina, Luz, mai înalţi şi mai albi. Te uiţi în sus şi mai sus şi tot mai găseşti piscuri deasupra celorlalte.

Acum ar fi fost acolo, nu aici. Luz nu făcea decât să-şi privească propria-i singurătate, deşi aceasta purta acum chipul lui.

— Du-te, Lev, şopti ea destul ca să poată fi auzită. Du-te în munţi, du-te sus…

Dar eu unde să mă duc? Unde să mă duc singură?

Fără Lev, fără mama pe care n-am cunoscut-o niciodată, fără casa şi Cetatea mea, fără un prieten… o, da, prieteni. Vera, Southwind, Andre, toţi ceilalţi, toţi oamenii buni, dar ei nu sunt dintre ai mei. Doar Lev, doar Lev era şi el n-a putut sta, nu a putut aştepta, a trebuit să plece să-şi escaladeze munţii şi să lase viaţa pe mai târziu. El a fost şansa mea, norocul meu. Şi eu am fost al lui. Dar el n-a vrut asta, nu s-a oprit ca sa vadă. A dat totul la o parte.

Aşa că mă opresc aici între văi, sub copaci şi trebuie sa văd. Şi ceea ce văd este Lev mort şi speranţa lui pierdută; tatăl meu, un ucigaş şi un nebun; şi eu o trădătoare a Cetăţii şi o străină a Oraşului.

Şi ce altceva mai este aici?

Tot restul lumii. Râul de colo şi dealurile şi lucirea Golfului. Tot restul acestei lumi vii, tăcute, lipsită de oameni. Şi eu singură.

Pe când cobora dealul îl văzu pe Andre ieşind din casa lui Southwind, întorcându-se să vorbească cu Vera în prag. Se strigară peste câmpul desţelenit şi el o aşteptă la cotitura drumului care ducea către Shantih.

— Unde ai fost, Luz? întrebă el in felul lui atent, timid.

Niciodată nu încercase să o atragă, aşa cum o făceau ceilalţi. Era doar prezent, gata oricând să o ajute. De la moartea lui Lev, nu mai avusese parte de bucurii, ameţit şi puţin încurcat,apăsat, răbdător.

— Nicăieri, răspunse ea fără să mintă. M-am plimbat. M-am gândit. Andre, spune-mi. Nu am vrut să te întreb câtă vreme era ea de faţă, nu vreau s-o supăr. Ce se întâmplă acum între Cetate şi Shantih? Nu ştiu destule ca să înţeleg ce spune Elia. O să fie… ca mai înainte?

După o pauza destul de lungă, Andre dădu din cap. Chipul lui întunecat, cu pomeţii parcă sculptaţi in lemn, era încordat.

— Sau mai rău, răspunse el. Apoi, atent ca să rămână cinstit faţă de Elia: Unele lucruri s-au îmbunătăţit. Înţelegerea comercială — dacă or s-o respecte. Şi extinderea către Valea de Sud. N-or să fie sclavi şi "administratori de moşie". Aşa sper. S-ar putea să lucrăm împreună acolo, odată.

— Ai să te duci acolo?

— Nu ştiu. Cred că da. Ar trebui.

— Şi cum rămâne cu colonia de nord? Valea pe care ai găsit-o tu, munţii?

Andre ridică privirile spre ea. Scutură din cap.

— Nici gând…?

— Numai dacă mergem ca subordonaţi ai lor.

— Marquez n-o să fie de acord să mergi singur, fără cei din Cetate?

El scutură din cap.

— Şi dacă te duci oricum?

— Ce crezi că visez eu în fiecare noapte? spuse el şi pentru prima data îi simţi amărăciunea în glas. După ce am discutat cu Elia şi Jewel şi Sam şi Marquez şi Consiliu despre compromis, despre cooperare, despre raţiune?… Dacă mergem, or să ne urmeze.

— Atunci du-te într-un loc unde nu te pot urmări.

— Unde-ar putea fi locul acela? spuse Andre, din nou pe tonul lui răbdător, ironic şi trist.

— Oriunde! Mai departe către est, prin păduri. Sau spre sud-est Sau către sud, de-a lungul coastei, pe drumul trailerelor — trebuie să mai existe şi alte golfuri, alte locuri de oraş! Ăsta e un continent întreg, o lume întreagă. De ce trebuie să stăm aici, tocmai aici, înghesuiţi, să ne distrugem unul pe altul? Ai fost în triburile sălbatice, tu şi Lev şi ceilalţi, ştii cum este acolo…

— Da. Ştiu.

— Te-ai întors. De ce a trebuit să te întorci? De ce nu pot oamenii să plece pur şi simplu, nu prea mulţi dintr-o dată, dar să plece, noaptea şi să continue; ar trebui, poate, câţiva care să meargă înainte şi să ridice refugii cu provizii; dar tu nu laşi urme, nici o urmă. Numai să mergi. Departe! Şi după ce ai mers o sută de kilometri, sau cinci sute sau o mie şi găseşti un loc bun, să te opreşti şi să ridici o aşezare. Un loc nou. Singur.

— Asta nu-i… asta înseamnă ruperea de comunitate, Luz, spuse Andre. Ar însemna… să fugim.

— O, spuse Luz şi în ochii ei luci mânia. Să fugi! Te târăşti în capcana lui Marquez din Valea de Sud şi numeşti asta poziţie fermă! Vorbeşti despre puterea de a alege şi despre libertate… Lumea, întreaga lume te aşteaptă să trăieşti în ea şi să fii liber şi tu numeşti asta fugă! Fugă de ce? Către ce? Poate că noi nu putem fi liberi, poate că oamenii îşi poartă întotdeauna cu sine propria fiinţă, dar cel puţin tu poţi să încerci. La ce ţi-a folosit Marşul cel Lung? Ce te face să crezi că s-a sfârşit vreodată?