Vera intenţionase să rămână trează ca să-i conducă, dar adormise lângă foc şi bătaia uşoară în uşă n-o trezi. Southwind şi Luz se uitară una la alta; Southwind scutură din cap. Luz îngenunche şi iute, făcând zgomot cât mai puţin, puse încă o brichetă de turbă peste cărbuni, astfel ca locuinţa să rămână caldă în timpul nopţii. Cu mişcări mai greoaie, din cauza plafonului gros şi a greutăţii din spate, Southwind se aplecă şi atinse cu buzele părul cărunt al Verei. Apoi se uită în jur, cu o privire îngrozită şi grăbită şi ieşi. Luz o urmă.

Noaptea era noroasă dar uscată şi foarte întunecată. Frigul o trezi pe Luz din lunga transă a aşteptării şi-o făcu să-şi tragă sufletul. În întuneric se auzeau vocile şoptite ale celor din jur.

— Sunteţi amândouă? Bine, să mergem.

Porniră pe lângă casă traversând câmpul de cartofi spre şirul scund de dealuri care se vedea dincolo, spre est. Când ochii lui Luz se obişnuiră cu întunericul, îşi dădu seama că cel de lângă ea era tatăl lui Lev, Sasha; simţindu-i privirea în beznă, întrebă:

— Cum e cu pachetul?

— Foarte bine, răspunse ea în şoaptă.

Nu trebuia să vorbească, nu trebuia să facă nici un zgomot, îşi zise, nu încă, nu înainte de a ieşi din zona locuită, din ultimul sat şi dincolo de ultima fermă, peste râul Mill, o cale lungă. Trebuie să meargă în linişte, fără a fi opriţi. O, Doamne, te rog fă să nu fim opriţi!

— Povara mea e formată din lingouri de fier şi păcate neizbăvite, murmură Sasha şi înaintară în tăcere câteva siluete în umbra lunii.

Domnea încă întunericul când ajunseră la râul Mill, câţiva kilometri mai la sud, unde se întâlnea cu Songe. Barca era pregătită, Andre şi Holdfast aşteptând împreună cu el. Hari traversă, vâslind, şase oameni apoi pe următorii şase. Luz era în grupul al doilea. Pe când se apropiau de malul estic, negreala adâncă a nopţii începu să se subţieze într-o geană de lumină, o ceaţă ce se îngroşa deasupra apei. Tremurând puse piciorul pe malul îndepărtat. Rămas singur în barca împinsă înapoi de Andre şi de ceilalţi, Hari strigă încet:

— Mult noroc, mult noroc: Pacea fie cu voi!

Şi barca dispăru în ceaţă ca un strigoi, iar cei doisprezece rămăseseră acolo, pe malul fantomatic şi nisipos.

— Veniţi pe aici, se auzi vocea lui Andre din ceaţa decolorată. Ne vor da micul dejun.

Ei se aflau în ultimul şi cel mai mic dintre cele trei grupuri care plecau, câte unul pe noapte; ceilalţi aşteptau mai departe, adăpostiţi de dealurile colţuroase dinspre est de Mill, un loc unde ajungeau doar cei care puneau capcane pentru iepuri. În şir indian, urmărindu-i pe Andre şi Holdfast, părăsiră malul râului şi intrară în ţinutul sălbatic.

De ore întregi se tot gândea, la fiecare pas, că îndată după oprire se va prăvăli drept în jos, în praf, în noroi sau nisip, se va prăvăli acolo şi nu se va mai mişca până dimineaţă. Dar când se opriră, îi văzu pe Martin şi Andre în faţă, discutând ceva, şi continuă să meargă, pas cu pas, până ce îi ajunse, şi nici măcar atunci nu se prăvăli pe jos, ci rămase în picioare ca să audă ce spun.

— Martin crede că busola indică greşit direcţia, spuse Andre. Cu o privire neîncrezătoare, îi întinse instrumentul lui Luz, ca şi cum ea ar fi putut să constate dintr-o privire că e inexactă. Când văzu cât e de delicată, cu cutia de lemn lustruit, inelul de aur, geamul, acul fragil şi strălucitor, zăbovind tremurând între punctele incizate, îşi zise: "Ce lucru minunat, miraculos, incredibil". Dar Martin o privea cu dezaprobare.

— Sunt sigur că deviază spre est, zise. Dealurile astea conţin probabil minereu de fier, care modifică direcţia corectă.

Făcu semn cu capul spre est. De o zi şi jumătate erau într-un ţinut ciudat şi plin de tufişuri, fără copaci şi plante de bumbac, ci doar cu un tufăriş rar şi încâlcit, care nu creştea mai mult de doi metri. Nu era pădure, dar nici teren deschis; rareori se putea vedea la o distanţă mai mare. Dar nu ştiau că spre est, la stânga lor, şirul de dealuri înalte pe care îl găsiseră cu şase zile înainte continua. De câte ori ajungeau pe o ridicătură în ţinutul cu tufişuri, zăreau orizontul roşu-închis şi stâncos al înălţimilor.

— Ei bine, glăsui Luz, auzindu-şi propria voce pentru prima dată după ore întregi, contează foarte mult?

Andre îşi sugea buza de jos. Chipul lui osos părea ostenit, cu ochii îngustaţi şi lipsiţi de viaţă.

— Nu pentru drumul nostru mai departe, spuse. Atâta vreme cât avem soarele sau câteva stele noaptea. Dar pentru alcătuirea hărţii…

— Şi ce dacă ne întoarcem iar spre est? Depăşim dealurile alea. Văd că nu scad deloc în înălţime, făcu Martin.

Mai tânăr decât Andre, părea mult mai puţin obosit. Era unul dintre capii grupului. Luz se simţea în largul ei cu Martin, acesta arăta înspre un locuitor al oraşului, îndesat, brunet, vânjos, destul de concis la vorbă şi posomorât. Până şi numele lui era unul obişnuit în Cetate. Dar cu toată forţa liniştitoare a lui Martin, ea i se adresă cu întrebarea tot lui Andre:

— Încă nu putem marca itinerarul?

Nedorind să lase nici o urmă care ar putea constitui un indiciu, încercaseră să facă o hartă a itinerarului. Câţiva mesageri puteau duce o hartă la Shantih după vreo doi ani, conducând un al doilea grup spre noua colonie. Era singurul motiv pe care îl invocau vreodată. Andre era însărcinat cu alcătuirea hărţii călătoriei spre nord şi simţea că are o responsabilitate importantă, fiindcă motivul neexprimat pentru care se făcea harta le stăruia mereu în minte. Era singura lor legătură cu Shantih, cu omenirea, cu propriile vieţi din trecut; singura lor asigurare că nu rătăceau pur şi simplu pierduţi în sălbăticie, fără ţintă şi vreun scop şi din moment ce nu puteau lăsa nici o urmă, fără speranţă de întoarcere.

Uneori, Luz se agăţa de ideea hărţii, era nerăbdătoare din cauza asta. Martin era pătruns de această sarcină, dar cea mai mare grijă a sa era să nu lase nici o urmă în trecerea lor; tresărea, remarcă Italia, de câte ori cineva călca pe câte un băţ şi îl rupea. Desigur, în cele zece zile ale călătoriei, lăsaseră minimum de urme ale trecerii a unui număr de şaizeci şi şapte de oameni.

Martin scutură din cap la întrebarea lui Luz.

— Uite ce e, drumul pe care l-am ales noi a fost evident cel mai uşor, chiar de la început.

Andre zâmbi. Era un rictus, ca o crăpătură în scoarţa unui copac, iar ochii îi deveniră şi mai înguşti, precum două fante mai mici. De aceea lui Luz îi plăcea să fie cu Andre; îi inspira forţă cu acel zâmbet amuzat, ca un copac surâzând.

— Ţine seama de opţiuni, Martin! spuse, iar ea văzu ce-şi închipuia el: un grup de oameni din Cetate, hăndrălăii lui Macmilan, arme, bice, cizme şi tot restul stând pe malul abrupt al lui Songe, uitându-se spre nord, est, sud, cuprinzând cu privirea pustietatea cenuşie, înnegrită de rugina florilor, nesfârşită, monotonă şi tăcută, încercând să decidă care din cele o sută de direcţii posibile fusese aleasă de fugari.

— Foarte bine, spuse, deci hai să traversăm dealurile.

— Urcuşul nu va fi mult mai greu decât înaintarea anevoioasă prin hăţişul ăsta, zise Andre.

Martin aprobă.

— Deci aici iar o luăm spre est?

— Aici sau în oricare alt loc, rosti Andre, scoţând schiţa pentru hartă, soioasă şi mototolită, ca să noteze ceva.

— Acum? întrebă Luz. Sau facem popas?

De obicei, nu se opreau înainte de asfinţit, dar astăzi făcuseră cale lungă. Privi în jur, la tufişurile înalte până la urmă arămii şi pline de spini, care creşteau la distanţă de un metru — doi unul de altul, astfel încât nenumărate cărări şerpuite fără sfârşit le ocoleau sau treceau printre ele. Doar câţiva membri ai grupului se vedeau. Cei mai mulţi se aşezaseră imediat jos, o dată cu anunţarea opririi. Deasupra, cerul era cenuşiu ca oţelul, inexpresiv, acoperit de un strat neted de nori. Nu mai plouase de două nopţi, dar vremea devenea tot mai rece.