O carte — o carte adevărată de pe Pământ. Probabil că tatăl ei a lăsat-o aici. Puse stăpânire pe ea, o duse pe pervazul ferestrei, îi deschise din nou coperta şi citi încet toate acele cuvinte ciudate de pe prima foaie de hârtie:

ŞI DE BOALĂ

M. E. Roy, M.D.

Editura Geneva

Geneva, Elveţia

Autorizaţie Nr. 834A38014

Gen.

Ceva ce nu prea avea sens. PRIM AJUTOR înţelegea ce înseamnă, dar celălalt rând era o enigmă. Începea cu numele cuiva, Manual şi apoi sărea la ceva despre accidente. Apoi veneau o mulţime de majuscule cu puncte după ele. Şi ce erau o "genevă" sau o "elveţie"?

La fel de enigmatice erau şi literele roşii, înclinate din colţul paginii, ca şi cum s-ar fi prăvălit unele peste altele "Donată de Crucea Roşie Internaţională pentru uz penal". Colonia de pe Victoria.

Întoarse foaia de hârtie, admirând-o. Era netedă la pipăit ca cea mai fină pânză, fragilă şi totuşi flexibilă, precum frunzele de stuf tinere şi de un alb imaculat.

Parcurse greu, cuvânt cu cuvânt rândurile până la capătul primei pagini şi apoi începu să întoarcă mai multe pagini deodată. Oricum mai mult de jumătate din cuvinte nu aveau nici un sens. Apărură poze înspăimântătoare: interesul ei renăscu, datorită şocului. Oameni susţinând capetele altor oameni, suflându-le în gură. Imagini cu oase în interiorul unui picior, cu vene în interiorul unui braţ. Poze colorate pe hârtie minunată, lucioasă ca oglinda, în care apăreau oameni cu pete mici roşii pe umeri, cu umflături imense în obraji, cu ulceraţii oribile peste tot trupul şi cuvinte misterioase dedesubtul imaginilor: urticarie alergică, bojar, bojărel. Nu, erau pojar şi pojărel. Studie toate pozele făcând, din când în când, incursiuni în cuvintele din paginile explicative. Înţelese că era o carte de medicină şi că doctorul, nu tatăl ei, era cel care trebuie s-o fi lăsat pe masă, noaptea trecută. Doctorul era un om bun, dar sensibil. Ar putea să se înfurie dacă ar afla că s-a uitat prin cartea sa? Îşi are secretele personale în ea. El niciodată nu răspunde la întrebările care i se pun. Îi place să-şi păstreze secretele doar pentru sine.

Luz oftă din nou şi privi afară la norii zdrenţuiţi de ploaie.

Analizase toate pozele iar cuvintele nu erau interesante.

Se ridică şi tocmai aşeza cartea pe masă exact aşa cum o găsise zăcând, când tatăl ei intră în cameră.

Mersul îi era energic, spatele drept, ochii limpezi şi pătrunzători. Când o văzu pe Luz, zâmbi. Cu o mică tresărire vinovată, făcu o plecăciune — o politeţe exagerată — ascunzând cu poalele fustei masa şi cartea.

— Senior! Mii de salutări!

— Uite-o pe mica mea frumuseţe. Michael! Apă fierbinte şi un prosop! Mă simt murdar de sus până jos!

Se aşeză într-unul din jilţurile de lemn sculptat şi îşi întinse picioarele până când spatele deveni la fel de drept ca întotdeauna.

— Unde te-ai murdărit, papa?

— În mijlocul plebei.

— Shanty-Town?

— Trei specii de creaturi au venit de pe Pământ pe Victoria. Oamenii, păduchii şi locuitorii din Shantih. Dacă mi-ar sta în puteri să fac să dispară una dintre aceste specii aş alege-o pe ultima. Zâmbi din nou, încântat de propria-i glumă şi apoi se uită în sus, la fiica sa şi spuse:

— Unul dintre ei a îndrăznit să-mi riposteze. Trebuie să-l ştii.

— Îl ştiu?

— De la şcoală. Plebea n-ar trebui admisă la şcoală. I-am uitat numele. Numele lor sunt nonsensuri. Sticktight (Nuia Rezistentă), Holdfast (Mână-Iute), Howd'youdo (Ce-Mai-faci), ia să te vedem pe tine… Un ţâşti-bâşti de băiat cu părul negru.

— Lev?

— Ăsta e. Un agitator.

— Ce ţi-a spus?

— Mi-a spus "nu".

Servitorul lui Falco veni în grabă cu un lighean mare şi cu o cană cu apă aburindă; îl urma fata în casă cu prosopul. Falco îşi frecă faţa şi mâinile, pufăind şi vorbind între apă şi prosoape.

— El şi încă vreo câţiva tocmai s-au întors dintr-o expediţie din nord, din sălbăticie. Afirmă că au găsit un loc bun de ridicat o aşezare. Vor să se mute cu toţii acolo.

— Să părăsească Shanty Town?

Falco mormăi în semn de aprobare şi îşi ridică picioarele pentru ca Michael să-i scoată cizmele.

— Ca şi cum ar fi în stare să lase să treacă o iarnă, fără ca Oraşul să aibă grijă de ei! Pământul i-a trimis aici acum cincizeci de ani, ca imbecili incurabili, ceea ce chiar sunt. Este timpul să primească o lecţie.

— Dar nu pot să plece pur şi simplu în sălbăticie, spuse Luz care îşi ascultase între timp gândurile la fel de bine ca şi cuvintele tatălui ei. Cine ne va lucra pământurile?

Tatăl ei îi ignoră întrebarea repetând-o, transformând astfel o exprimare tipic feminină, într-o constatare de fapt tipic masculină.

— Nu pot, desigur, să fie lăsaţi să se împrăştie în acest mod. Ei sunt cei care prestează munca necesară.

— De ce numai locuitorii din Shantih fac majoritatea muncilor agricole?

— Pentru că nu sunt buni de nimic altceva. Şterge băltoaca asta din drum, Michael.

— Mă, îndoiesc că vreunii din oamenii noştri ştiu să muncească pământul, observă Luz. Căzu pe gânduri. Avea sprâncene negre, arcuite, aidoma tatălui ei. Atunci când cădea pe gânduri, ele deveneau o linie dreaptă deasupra ochilor. Aceste linii drepte îi displăceau tatălui ei. Nu cadrau cu faţa unei fete drăguţe, de douăzeci de ani. Dădeau privirii un aer sumbru, nefeminin. I-a spus-o de nenumărate ori, dar ea nu s-a dezbărat niciodată de acest obicei urât.

— Draga mea, noi suntem orăşeni, nu ţărani.

— Dar cine a făcut muncile agricole înainte de venirea celor din Shanty Town? Colonia era deja de şaizeci de ani, când au venit ei.

— Muncitorii fac munca manuală, desigur, dar chiar şi muncitorii noştri nu au fost niciodată ţărani. Suntem locuitori ai Oraşului.

— Şi murim de foame, nu-i aşa? Au fost ani de foamete. Luz vorbea ca prin vis, ca şi cum ar fi recitat o poveste veche, dar ochii ei negri erau în continuare umbriţi de linia neagră şi dreaptă.

— În primii zece ani ai Coloniei, şi nu numai atunci… o mulţime de oameni au murit de foame. Nu ştiau cum să cultive orezăriile, trestia de zahăr, până la venirea celor din Shanty Town.

Arcurile negre ale sprâncenelor tatălui ei erau acum şi ele o linie dreaptă. Îl concedie pe Michael şi pe fata din casă şi îşi sublinie spusele cu o mişcare largă a mâinii.

— Este o greşeală, spuse cu voce fermă, să trimiţi ţărani şi femei la şcoală. Ţăranii devin insolenţi, iar femeile plictisitoare.

Asta ar fi făcut-o să plângă cu doi sau trei ani în urmă. Se pierdea cu firea şi se târa în camera ei, pentru a vărsa lacrimi. Se simţea neglijată până când tatăl ei îi spunea ceva drăguţ. Dar acum, el nu mai putea s-o facă să plângă. Luz nu ştia de ce şi i se părea ciudat. În mod cert se temea de el şi îl admira la fel de mult ca de obicei; dar întotdeauna ştia ce avea de gând să-i spună. Nimic nu era niciodată nou.

Se întoarse şi privi afară, prin geamurile groase şi curbate, spre Songe Bay, spre cea mai îndepărtată curbă a ţărmului, estompată de ploaia fără sfârşit. Stătea dreaptă, cu chipul transfigurat de lumina mată, în fusta lungă din pânză de casă, roşie şi în bluza cu volane. Părea indiferentă şi însingurată, stând aici, în centrul încăperii înalte şi lungi; şi astfel se şi simţea. Observă privirea insistentă a tatălui ei. Ştia ce urmează să-i spună.

— Ar trebui să fi fost măritată, Luz Marina.

Aşteptă următoarea propoziţie.

— De când mama ta a murit… Suspină.

Destul, destul, destul.