Se întoarse cu faţa spre el.

— Am citit cartea asta, spuse ea.

— Carte?

— Doctorul Martin trebuie s-o fi lăsat. Ce înseamnă "colonie penală"?

— Nu e treaba ta să te atingi de asta.

Era surprins, ceea ce făcea ca lucrurile să devină interesante.

— Am crezut că este o carte despre fructe uscate, spuse ea şi zâmbi. Dar ce înseamnă "colonie penală"? O colonie de criminali, o închisoare?

— Nimic din ceea ce trebuie să ştii.

— Strămoşii noştri au fost trimişi aici ca prizonieri, nu-i aşa? Asta spun şi cei din Shanty Town la şcoală. Faţa lui Falco deveni palidă, dar primejdia o incită pe Luz; mintea ei alerga şi ea spuse ceea ce gândea.

— Ei spun că Prima Generaţie era formată toată din criminali. Guvernul Pământului a folosit Victoria ca pe o puşcărie. Cei din Shanty Town spun că ei au fost trimişi aici pentru că ei credeau în pace sau în alte lucruri de felul ăsta, dar noi am fost trimişi pentru că toţi am fost hoţi şi criminali. Majoritatea dintre ei, cei din Prima Generaţie, au fost bărbaţi. Femeile lor nu au putut veni decât dacă erau cununate cu ei şi de aceea au fost atât de puţine femei la început. Asta i se păruse întotdeauna stupid, să nu trimiţi femei suficiente pentru o colonie. Şi asta explică de ce navele au fost concepute numai pentru venire, nu şi pentru întoarcere. Şi de ce oamenii de pe Pământ nu vin niciodată aici. Suntem închişi afară. Este adevărat, nu-i aşa? Ne auto-intitulăm Colonia Victoria. Dar suntem a puşcărie.

Falco se ridică din jilţ. Venea drept spre ea. Stătea dreaptă, proptită bine pe picioare.

— Nu, spuse, senină, ca şi cum i-ar fi fost indiferent. Nu, tată. Vocea ei îl opri pe bărbatul furios; la rândul lui o privea nemişcat. Pentru un moment, păru s-o vadă. Descoperi în ochii lui că o vedea şi asta era înspăimântător. Pentru un moment, doar un moment.

El se întoarse. Se duse la masă şi luă cartea pe care o lăsase doctorul Martin.

— Ce contează toate astea, Luz Marina? spuse, în cele din urmă.

— Mi-ar plăcea să ştiu.

— Asta a fost acum o sută de ani. Şi Pământul e pierdut. Şi noi suntem ceea ce suntem.

Ea trebui să încuviinţeze. Când vorbea în felul acesta, simplu şi liniştit, vedea în el forţa pentru care îl admira şi îl iubea.

— Ceea ce mă înfurie, spuse el, dar fără pic de mânie, este că tu stai şi asculţi toată această plebe. Ei pun totul pe seama trecutului. Ce ştiu ei? Îi laşi să-ţi spună că Luis Firmin Falco, străbunicul meu, fondatorul Casei, a fost un tâlhar, un puşcăriaş. Ce ştiu ei despre toate astea? Eu ştiu, şi pot să-ţi spun ce au fost strămoşii noştri. Au fost bărbaţi. Bărbaţi prea puternici pentru Pământ. Guvernul Pământului i-a trimis aici pentru că se temea de ei. Cei mai buni, cei mai curajoşi, cei mai puternici — toate miile de pigmei de pe Pământ se temeau de ei şi i-au alungat în nave construite pentru o singură călătorie, aşa cum poţi să vezi foarte bine şi singură. Ei bine, când s-a întâmplat asta, când adevăraţii bărbaţi au fost înlăturaţi, populaţia Pământului a rămas atât de neputincioasă şi de efeminată, încât a început să se teamă şi de amărâţi ca cei din Shanty Town. Aşa se face că i-au trimis aici, pentru ca noi să-i aducem la ordine. Ceea ce am şi făcut. Vezi? Asta este.

Luz încuviinţă. Acceptă evidenta intenţie a tatălui ei de a o linişti, cu atât mai mult cu cât nu ştia de ce, pentru prima dată, îi vorbea liniştind-o, explicându-i ceva, ca şi când ar fi fost egali.

Dincolo de orice raţionament, explicaţiile lui sunau bine; şi era obişnuită să asculte ceea ce suna bine, urmând să mediteze mai târziu asupra a ceea ce însemnau toate acestea. Într-adevăr, până l-a întâlnit pe Lev la şcoală, nu-şi putuse imagina că cineva ar pregeta să spună adevăruri dure, în locul unor minciuni care sună bine. Oamenii spun întotdeauna numai ceea ce le convine; şi asta atunci când sunt serioşi. Când nu sunt, vorbesc fără nici o noimă, despre orice şi nimic. Adresându-se fetelor, ei puteau fi rareori serioşi. Adevărurile hidoase nu sunt păstrate pentru urechile fetelor, pentru ca sufletele lor pure să nu devină grosolane şi murdare. Şi, oricum, întrebase despre colonia penală mai mult pentru a-şi abate tatăl de la subiectul cu măritişul; şi trucul îi reuşise.

Dar necazul cu acest fel de trucuri — îşi spuse ea când rămase singură în camera ei — este că te trişează în egală măsură şi pe tine.

S-a păcălit pe ea însăşi intrând în contradicţie cu tatăl ei şi s-a ales cu contra-argumentul. N-o va uita pentru asta.

Toate fetele de vârsta şi starea ei socială din Cetate se măritaseră de doi, trei ani. Ea scăpase de măritiş numai pentru că Falco, chiar dacă îşi dădea sau nu seama, nu a vrut s-o lase să plece din casa lui. Era obişnuit să o aibă acolo. Erau asemănători, foarte asemănători; îşi preferau compania mai mult poate decât a oricărui altcuiva. Dar el o privise în seara asta ca pe cineva diferit, ca pe cineva cu care nu era obişnuit. Dacă începea s-o considere ca pe o persoană diferită de el, dacă ea începea să aibă contra-argumente, dacă nu mai era micuţa-lui-fetiţă-animăluţ-de-casă, putea să înceapă să se gândească la ce altceva ar putea să fie bună.

Şi pentru ce ar fi bună, la ce ar putea folosi? La continuarea Casei Falco, bineînţeles. Şi apoi? Ori Herman Marquez, ori Herman Macmilian. Şi nu-i va mai rămâne nimic de făcut. Va deveni soţie. Va deveni noră. Îşi va purta părul în coc şi va ocări servitorii şi-i va asculta pe bărbaţi chefuind în hol, după cină şi va avea copii. Unul pe an. Micuţul Marquez Falco. Micuţul Macmilian Falco. Eva, prietena ei de joacă din copilărie se măritase la 16 ani, născuse trei copii şi acum îl aştepta pe al patrulea. Soţul Evei, fiul Consilierului Aldo Di Giulio Hertz o bătea şi ea era mândră de asta. Îi arătase vânătăile murmurând:.

— Aldito are temperament, este aşa de sălbatic, ca un băieţel isteric.

Luz făcu o grimasă şi scuipă. Scuipă pe dalele podelei camerei ei şi lăsă scuipatul acolo. Privi la micul strop alburiu şi îşi dori să-l poată îneca pe Herman Marquez în el, şi apoi pe Herman Macmilian. Se simţea murdară. Camera ei era întunecată, murdară; o celulă de închisoare. Ţâşni afară din propriile ei gânduri şi din cameră. Se repezi în hol, şi ridicându-şi fustele, urcă pe scăriţă la locul acela de sub acoperiş. Se aşeză pe podeaua plină de praf — acoperişul pe care răpăia ploaia era prea scund pentru a putea sta în picioare — şi-şi lăsă gândurile să hoinărească libere.

Ele izbucniră afară, departe de casă şi de timpul prezent, înapoi, într-un timp mai vast.

Pe terenul şcolii, într-o după-amiază de primăvară, doi băieţi se jucau de-a prinsul mingii. Erau din Shanty Town, Lev şi prietenul lui, Timmo. Ea stătea în portic privindu-i, încântată de ceea ce vede: relaxarea şi contractarea spatelui şi a braţului, scurta răsucire a corpului, saltul mingii în lumină, ca şi cum cei doi ar fi cântat o muzică mută, muzica mişcării. Lumina venea, sub norii de furtună, dinspre vest, pe deasupra lui Songe Bay, puternică şi strălucitoare. Pământul părea mai strălucitor decât cerul. Valurile de pământ nedesţelenit de dincolo de câmp erau aurii, mărăcinişul care creştea acolo ardea. Pământul ardea. Lev stătea nemişcat, aşteptând, cu capul dat pe spate, cu picioarele bine înţepenite în pământ, să prindă mingea care zburase sus de tot. Ea stătea şi privea, topită de atâta frumuseţe.

Un grup de băieţi din Cetate veniră spre şcoală să joace fotbal. Ţipară la Lev să lase mingea, chiar în momentul în care acesta se pregătea să pareze aruncarea făcută de Timmo, cu braţul încordat pentru o lovitură puternică. Prinse mingea şi zâmbi, apoi o aruncă spre ceilalţi.

Cum cei doi se îndreptară spre portic, ea alergă pe scări în jos.

— Lev!

Cu focul care ardea din vest în spatele lui, el rămase nemişcat, negru, între ea şi soare.

— De ce le-ai dat mingea aşa, pur şi simplu?

Nu putea să-i vadă faţa cum stătea cu lumina în spate. Timmo, un băiat înalt şi frumos, stătea puţin mai încolo şi nu o privea în ochi.