CAPITOLUL 3
Cele două aşezări umane de pe planeta Victoria se aflau la şase kilometri distanţă. Din câte ştiau locuitorii Oraşului Shanty şi cei ai Cetăţii Victoria, altele nu mai existau.
O mulţime de oameni se îndeletniceau cu diverse activităţi, pescuind sau uscând peşte, ceea ce-i purta frecvent de la o aşezare la alta. Dar mult mai mulţi erau cei ce locuiau în Cetate şi nu se duceau niciodată la Oraş, sau cei ce trăiau la una din fermele-sat de lângă Oraş şi nu mergeau în Cetate nici din an în paşte.
Într-un mic grup, patru bărbaţi şi o femeie coborau pe drumul spre Oraş către marginea falezelor, unii dintre ei privind cu o vie curiozitate şi cu profundă teamă spre Cetatea ce se întindea la picioarele lor, pe ţărmul stâncos al golfului Songe. Se opriră chiar sub Turnul Monumentului — carcasa din ceramică a uneia dintre navele care aduseseră primii colonişti pe Victoria — dar nu rămaseră mult timp privind la ea. Era o prezenţă familiară, impresionantă prin mărimea ei, dar scheletică şi mai curând jalnică aşa cum stătea acolo în vârful stâncii, înălţându-se sfidător către stele, dar servind mai ales ca punct de reper pentru bărcile de pescuit din largul mării. Era ceva mort, în schimb. Cetatea era vie.
— Uită-te la asta, spuse Hari, cel mai bătrân din grup. Chiar dacă ai sta aici o oră întreagă şi tot n-ai putea să numeri toate casele alea! Sunt sute la fel!
— Seamănă cu un oraş de pe Pământ, adăugă cu mândrie posesivă altul, un călător mai obişnuit.
— Mama mea s-a născut la Moscova, în Rusia Neagră, interveni al treilea bărbat. Ea spunea că Cetatea ar fi doar un orăşel acolo pe Pământ.
Dar afirmaţia li se păru mai curând forţată acestor oameni ale căror vieţi se consumaseră între câmpurile jilave şi satele înghesuite, într-o strânsă şi neîntreruptă legătură cu munca grea şi tovărăşia umană, dincolo de care se întindea imensa, indiferenta pustietate.
— Eşti sigur că ştia ce înseamnă un mare oraş? întrebă unul dintre ei cu o uşoară neîncredere.
Rămaseră în picioare sub carcasa găunoasă a navei spaţiale, privind la cărămiziul strălucitor al acoperişurilor din ţiglă şi paie, la hornurile fumegânde şi la geometria zidurilor şi a străzilor, fără să ia în seamă imensa privelişte a plajelor, a golfului, văile pustii, dealurile golaşe, cerul dezolant care învăluiau Cetatea într-o înfricoşătoare pustietate.
Dar odată ce apucară pe străzi în jos, trecând de casa şcolii, uitară cu desăvârşire de prezenţa pustietăţii. Din toate părţile erau înconjuraţi de realizările oamenilor. Casele, majoritatea construite aliniat, mărgineau drumul pe ambele părţi cu pereţii lor înalţi şi ferestrele mici. Străzile erau înguste şi înglodate în noroi. În locurile de plimbare, noroiul era acoperit de scânduri, dar acestea se degradaseră şi deveniseră alunecoase din cauza ploii. Se vedeau puţini oameni, însă o uşă deschisă îţi permitea să arunci o privire la învălmăşeala din curtea interioară a casei, plină de femei, rufe pentru spălat, copii, fum şi glasuri. Şi apoi, din nou, apăsătoarea, sinistra linişte a străzilor.
— Minunat! Minunat! suspină Hari.
Trecură pe lângă fabrica unde fierul din minele şi turnătoria Guvernului era transformat în unelte, ustensile de bucătărie, lacăte de uşi şi multe altele. Poarta era larg deschisă, iar ei se opriră şi priviră iscoditor prin întunericul sulfuros, iluminat de focuri scânteietoare şi răsunând de pocnituri şi lovituri de ciocan. Un muncitor le strigă să-şi vadă de drum. Aşa că o porniră în jos, pe strada Golfului şi, admirând lungimea, lăţimea, uniformitatea străzii Golfului, Hari spuse din nou:
— Minunat! O urmară pe Vera, care ştia cum să se descurce în Cetate, mergând în sus pe strada Golfului spre Capitoliu. La vederea Capitoliului, Hari rămase nu numai fără grai, dar şi cu gura căscată.
Era cea mai mare clădire din lume — de patru ori înălţimea oricărei case obişnuite — şi fusese construită din piatră dură. Portalul era susţinut de patru coloane, fiecare dintr-un singur trunchi uriaş de copac-spiral, şlefuit şi spoit, capitelurile grele fiind cioplite şi suflate cu aur. Când treceau printre aceste coloane, vizitatorii se simţeau mici, neînsemnaţi păşind pe sub portalurile care se căscau atât de largi şi de înalte. Holul de la intrare, strâmt dar foarte înalt, avea pereţii tencuiţi şi decoraţi în urmă cu mulţi ani cu fresce care se întindeau de la podea şi până la tavan. Văzându-le, oamenii din Shanty se opriră din nou şi priviră uimiţi, în tăcere. Pentru ei, reprezentau imagini de pe Pământ.
În Shanty, existau încă oameni care îşi reaminteau de Pământ. Ar fi povestit despre el, dar amintirile, vechi de cincizeci şi cinci de ani, erau în majoritate lucruri văzute cu ochi de copil. La vremea exilului, puţini fuseseră cei care plecaseră ca adulţi. Unii îşi petrecuseră mulţi ani consemnând istoria Poporului Păcii şi cuvintele conducătorilor şi eroilor lui, sau descriind Pământul şi schiţându-i îndepărtata şi îngrozitoarea-i istorie. Alţii vorbiseră arareori despre Pământ, sau cântaseră copiilor lor născuţi în exil, sau copiilor copiilor lor, un cântec vechi, presărat cu nume şi cuvinte stranii, sau le spuseseră poveşti cu copii şi vrăjitoare, cu cei trei ursuleţi, cu regele care călărea pe un tigru. Copiii ascultau cu ochii măriţi.
— Ce este un urs? Şi un rege poate fi dungat?
Pe de altă parte, prima generaţie a Cetăţii, trimisă pe Victoria cu cincizeci de ani înainte de Poporul Păcii, provenise în majoritate din oraşe, Buenos Aires, Rio, Brasilia sau din alte mari centre ale Brasil-Americii. Unii dintre ei fuseseră bărbaţi puternici, obişnuiţi cu lucruri chiar mai stranii decât vrăjitoarele şi urşii.
Aşa că pictorul frescelor zugrăvise scene întrutotul uimitoare pentru oamenii ce le priveau acum: turnuri pline de ferestre, străzi aglomerate de maşini cu roţi, ceruri acoperite de maşini cu aripi; femei în haine strălucitoare, împodobite cu pietre preţioase şi având buze roşu-sângerii; bărbaţi, impozante figuri eroice, făcând lucruri incredibile — călărind uriaşe sălbăticiuni patrupede sau stând în spatele unor imense blocuri strălucitoare din lemn, trăgând cu armele ridicate într-o mulţime copleşitoare de oameni, avansând printre cadavre umane şi bălţi de sânge, către capătul şirurilor de bărbaţi îmbrăcaţi toţi la fel, sub un cer învăluit de fum şi arzând ca focul… Călătorii din Shanty puteau fie să stea acolo holbându-se o săptămână ca să vadă totul, fie să o ia imediat din loc, pentru a nu întârzia la întrunirea Consiliului. Totuşi, se opriră cu toţii ceva mai mult la ultimul tablou, care se deosebea de celelalte. În loc să fie ticsit cu figuri şi foc, sânge şi maşini, acesta era negru. Jos, în colţul din stânga, se afla un micuţ disc verde, iar sus, în colţul din dreapta, exista un altul: de jur împrejurul lor, nimic — negru. Doar dacă priveai de aproape această întunecime, ai fi văzut că era stropită cu nenumărate mici scânteieri de stele: iar la urmă, observai dâra fină argintie a navei spaţiale, nu mai lungă decât o zgârietură de unghie, menţinându-se în echilibru în vidul dintre lumi.
În cadrul uşii de dincolo de fresca întunecată erau postate două santinele, siluete impunătoare, îmbrăcate aidoma, cu pantaloni, vestoane, cizme şi centuri. Purtau nu numai bice împletite, înfipte în centurile lor, ci şi arme: muschete lungi, cu paturile cioplite pe măsura mâinii şi cu ţevi grele. Majoritatea oamenilor din Shantih auziseră despre arme dar nu văzuseră niciodată vreuna, iar acum se holbau curioşi la ele.
— Halt! strigă una dintre santinele.
— Ce? întrebă Hari. Locuitorii din Shanty îşi însuşiseră de timpuriu dialectul vorbit în Cetatea Victoria, încă din vremurile când reprezentau popoare cu multe limbi diferite şi aveau nevoie de un limbaj comun ca să se înţeleagă atât între ei cât şi cu cei din Cetate. Unii dintre cei mai bătrâni nu învăţaseră toate expresiile folosite în Cetate. Hari nu auzise niciodată cuvântul "Halt".