"Toţi ceilalţi: sînteţi condamnaţi la muncă silnică, pe un timp de maximum cinci ani tereştri, pedeapsă ce va putea fi redusă prin purtarea pe care o veţi avea. Vi se ridică toate drepturile politice pe viaţă şi nu le veţi putea recăpăta decît în cazul cînd aţi face acţiuni strălucite în folosul colectivităţii.

O undă de bucurie se ridică din grupul condamnaţilor, care se temuseră că vor fi pedepsiţi cu mult mai multă asprime.

— Sînteţi toţi nişte oameni de ispravă, ne strigă Biron.

— Şedinţa se ridică! Duceţi-i de aci pe condamnaţi!

Preotul se duse lîngă Levrain, la cererea acestuia. Oamenii care asistaseră la proces, unii aprobînd, alţii furioşi, se împrăştiară.

Coborîi de pe estradă, îndreptîndu-mă spre Beltaire. Îl găsii lîngă Ida, încercînd s-o consoleze.

— Bun, spusei unchiului meu. Acum înţeleg de ce se apărau unul pe celălalt cu atîta foc.

Mă apropiai de ei:

— Unde veţi locui oare? Femeia Ducher va dormi la cantină, vrînd-nevrînd. Pentru dumneavoastră însă situaţia e alta. Nici vorbă nu poate fi să vă reîntoarceţi la castel: aşa cum este pe jumătate distrus, aţi fi expuşi atacului hydrelor. Aci locuinţele sînt rare, cu atîtea case dărîmate. Va trebui, de asemenea, să vă găsiţi şi de lucru. Legea interzice lenevirea, acum!

— Unde se află înscrisă această lege? întrebă Ida. Noi vrem să fim cetăţeni buni şi pentru asta trebuie s-o cunoaştem.

— Vai, domnişoară, ea n-a fost încă redactată. Avem un teanc întreg de texte în procesele-verbale ale Consiliului. De fapt, dumneavoastră sînteţi juristă?

— Abia îmi terminasem anul II de Facultate.

— Iată deci că am găsit o muncă potrivită pentru dumneavoastră. Veţi redacta Codul nostru. Am să vorbesc despre aceasta Consiliului. Cît despre dumneata, zisei eu lui Beltaire, te iau pe lîngă mine. Mă vei ajuta în munca mea de ministru al Minelor. Cu pregătirea dumitale ştiinţifică vei deveni repede un prospector foarte folositor. Salariu: mîncarea la cantină şi o locuinţă, la fel ca mine.

Michel ne ajunse din urmă.

— Dacă vrei să-l angajezi pe Beltaire, îi zisei eu, e prea tîrziu, l-am angajat eu înaintea ta.

— Cu atît mai rău pentru mine. O voi lua pe sora mea să mă ajute.

Astronomia mai poate aştepta! De fapt ea a coborît aici cu Menard, care trebuie să ne facă astă-seară o comunicare despre teoriile lui.

Priveam spre soarele Helios sus pe cer.

— Deci comunicarea nu va avea loc imediat! Ia spune, Michel, oare ar deranja-o pe sora dacă această tînără fată ar împărţi cu ea locuinţa pînă cînd îi vom găsi noi una?

— Iat-o că vine. Poţi s-o întrebi chiar tu.

— Să faci tu asta pentru mine. Ştii, mă intimidează astronoama ta de soră.

— N-ar trebui, e o fată minunată, şi are multa simpatie pentru tine!

— De unde ştii tu asta?

— Mi-o spune ea destul de des!

Şi plecă rîzînd.

După-amiază, Academia de Ştiinţe de pe Tellus se întruni în sala mare a şcolii. Menard trebuia să-şi ţină expunerea. Erau de faţă Michel şi Martine, Massacre, Vandal, Breffort, unchiul meu, inginerii, preotul, institutorul, Henri cu Ida, Louis, fratele meu Paul, eu, şi cîţiva curioşi.

Menard se urcă pe catedră:

— Vă voi expune rezultatul observaţiilor şi calculelor mele. Ne aflăm, aşa cum ştiţi cu toţii, pe o altă lume. Să o numim Tellus, pentru că acest nume a avut precădere. Ecuatorul său trebuie să măsoare cam vreo 50 000 de kilometri. Întensitatea greutăţii la suprafaţa sa este de aproximativ 0,9 g terestre; Tellus posedă trei sateliţi, la distanţe pe care eu nu le cunosc încă decît aproximativ. Cam la l00 000 kilometri — cel mai mic, Phebe, care nouă ni se pare a fi cel mai mare. La vreo 530 000 kilometri, Selene, mai mare decît vechea noastră Lună, şi pe la vreo 780 000 kilometri — Artemis, care în realitate e mai mare de trei ori şi mai bine. Eu am crezut mai întîi că noi am aparţine unui sistem de stele duble. Nicidecum, în realitate, Sol, micul soare roşu, nu este altceva decît o mare planetă exterioară, aflată încă în stare stelară. Dar, mai departe decît ea, se situează alte planete, care se învîrtesc în jurul lui Helios, şi nu în jurul lui Sol. Acesta din urmă are totuşi pe puţin unsprezece sateliţi. Pentru moment, sîntem în opoziţie: cînd Helios apune, Sol răsare. Dar peste un oarecare timp, cam într-un sfert de an telurian aproximativ, noi vom fi în quadratura. Vom avea atunci cînd amîndoi sorii în acelaşi timp, cînd unul singur cînd nici unul — şi atunci va fi cel mai comod pentru observaţiile şi cercetările noastre, încheie el cu satisfacţie.

Zilele şi nopţile sînt şi rămîn egale. Ne aflam deci pe o planetă a cărei axă este foarte puţin înclinată pe planul orbitei sale. Cum, pe de alta parte, temperatura este aici moderată, cred că trebuie să ne aflăm cam pe la 45° de latitudiii nordică. Admiţînd ipoteza inexistenţei unei oblicitaţi, latitudinea Observatorului ar fi de 45° şi 12 minute.

Acum am să vă împărtăşesc şi dumneavoastra singura ipoteză nu prea absurdă pe care am reusit s-o fac să stea în picioare. Această ipoteză mi-a venit în minte în acelaşi timp cu o alta, de altminteri, în orele care au urmat după sosirea noastra aici.

Dumneavoastră ştiţi, fără îndoială, că unii astronomi consideră Universul drept o hypersferă — sa mai degrabă drept un hypersferoid — avînd patru dimensiuni, curbura lui urmînd cea de a patra dimensiune, şi avînd grosimea de o moleculă, totul plutind într-un hyperspaţiu pe care noi nu-l putem concepe decît foarte vag, prin analogie. Majoritatea teoreticienilor presupuneau chiar — cel puţin la un moment dat — că în afară de continuumul spaţiu-tirnp, nu mai există nimic, nici măcar vidul, căci vidul înseamnă spaţiu. Această concepţie mie mi s-a părut întotdeauna a avea lipsuri şi acum cred că am dovada contrariului. După teoria mea, s-ar afla în hyperspaţiu o mulţime de hyper sfere-Universuri, ce plutesc, aşa cum ar pluti în această cameră o mulţime de balonaşe de copii. Sa luăm două din aceste baloane. Unul este vechiul nostru Univers, cu galaxia noastră şi sistemul nostru solar, pierdute în această imensitate. Celălalt este Universul care cuprinde şi pe Tellus, în propria sa galaxie. Dintr-o cauză necunoscută, acestei două Universuri s-au ciocnit. S-a produs o interpenetraţie parţială a două continuumuri şi Tellus şi Pămîntul s-au aflat în acelaşi loc şi în acelaşi timp, atît într-un Univers cît şi în celălalt.

Din cauze la fel de necunoscute, numai un fragment din Pămînt a fost zvîrlit în noul Univers: poate că şi Tellus să-şi fi pierdut cîteva pene în ciocnire şi astfel e posibil ca prietenii noştri tereşti să se ocupe acum să vîneze hydre pe cîmpiile Rhonu-lui! Un lucru este sigur şi anume: cele două Universuri aveau o viteză simţitor egală şi se roteau în acelaşi sens; vitezele orbitale atît a Pămîntului cît şi cea a lui Tellus erau aproape egale. De nu ar fi fost aşa, este puţin probabil ca noi să mai fi putut supravieţui. Aceasta ne explică de asemenea cum de a putut misiunea interplanetară în care figura vărul lui Jean Bournat, aci prezent, să bănuiască ivirea cataclismului ca venind din direcţia planetei Neptun şi să i-o ia înainte la întoarcerea lor spre Pămînt.

Este foarte posibil ca planetele exterioare ale vechiului nostru sistem solar să fi fost "suflate" în acest Univers şi, în acest caz, cînd mă gîndesc la uimirea şi uluirea ce-i va fi cuprins pe colegii mei rămaşi pe Pămînt, îmi vine să rîd şi să fac haz de mutra lor. Dar, totuşi, nu cred acest lucru.

Mai rămîn încă multe fenomene învăluite în mister. Cum se face că, după cît se pare, nu s-a produs întrepătrunderea spaţiilor la nivelul atomilor, căci aceasta ar fi avut probabil ca urmare o, explozie fantastică? Cum se face că acest cataclism s-a limitat numai la strămutarea unui fragment de Pămînt în acest nou Univers? Nu ştim nimic despre toate acestea. O vom şti oare vreodată? Este de asemenea atît de tulburător faptul că printr-o întîmplare cu totul de neînchipuit noi am căzut pe o planetă pe care viaţa protoplasmica este posibilă!