În cele din urmă, s-ar putea descoperi că nu există nici o legătură cu psihologia lor hermafrodită, căci nu sunt foarte mulţi. Se mai pune şi problema climatului. Pe Iarnă, vremea este atât de aspră, atât de apropiată de limita suportabilului chiar şi pentru ei, cu toată adaptarea la frig, încât poate că-şi consumă combativitatea luptându-se cu gerul. Popoarele mici, cele care de abia supravieţuiesc, sunt rareori războinice. De fapt, factorul dominant al vieţii gethenienilor nu este sexul sau altă caracteristică umană, ci mediul lor, planeta cea rece. Aici, omul întâlneşte un duşman mai nemilos chiar decât el.

Eu sunt o femeie de pe paşnica Chiffewar, prea puţin expertă în tentaţiile violenţei sau în natura războiului. Altcineva va trebui să se gândească la toate acestea. Nu ştiu însă cum te-ar mai bucura victoria sau gloria după ce ai petrecut o iarnă pe Gethen şi ai văzut Chipul Gheţii.

MI-AM PETRECUT VARA mai mult ca Investigator decât ca Mobil, cutreierând Karhide, din oraş în oraş, din Domeniu în Domeniu, privind şi ascultând — lucruri pe care un Mobil nu le poate face la început, cât timp este încă o minune şi o monstruozitate, şi trebuie să fie veşnic în avanscenă, gata de spectacol. În Vetre şi în sate le dezvăluiam gazdelor identitatea mea. Majoritatea auziseră câte ceva la radio şi aveau o vagă idee despre mine. Erau curioşi, într-o măsură mai mare sau mai mică. Doar câţiva se înfricoşaseră de mine personal sau dovediseră o repulsie xenofobă. În Karhide, inamic nu este străinul, invadatorul. Străinul şi necunoscutul sunt oaspeţi, adevăratul duşman e vecinul.

În decursul lunii Kus, am locuit pe coasta răsăriteană, într-o Vatră de clan, numită Gorinhering, un oraş-fort-fermă ce se înălţa pe o colină deasupra ceţurilor veşnice ale oceanului Hodomin. Avea cam cinci sute de locuitori. Cu patru mii de ani în urmă, i-aş fi putut găsi pe strămoşii lor locuind tot aici, în acelaşi tip de case. În patru milenii, se inventaseră motorul electric şi radiourile şi începuseră să fie utilizate automobilele cu acumulatori, utilajele agricole şi toate celelalte. Treptat se instaurase o Epocă Maşinistă, fără o revoluţie industrială, de fapt fără nici un fel de revoluţie. Planeta nu dobândise în treizeci de secole ceea ce Terra obţinuse, cândva, în treizeci de decenii. Dar nici nu plătise vreodată preţul plătit de Terra.

Iarnă este o planetă ostilă. Orice greşeală aduce după sine pedeapsa promptă şi cunoscută: moartea prin frig sau prin inaniţie. Fără amânări, fără graţieri. Un individ se poate încrede în norocul său, dar o societate nu, iar o revoluţie culturală, aidoma mutaţiei aleatorii, poate face lucrurile şi mai haotice. De aceea, progresul a fost foarte lent. În orice punct al istoriei getheniene, un observator pripit ar fi spus că dezvoltarea tehnologică a încetat complet. În realitate nu s-a întâmplat aşa ceva. Comparaţi un torent cu un gheţar. Amândouă ajung la destinaţia spre care au pornit.

Am discutat mult cu bătrânii din Gorinhering, dar şi cu copiii. A fost prima mea ocazie de a-i studia pe îndelete pe copiii gethenieni, deoarece în Erhenrang ei stăteau mai mult în Vetrele şi Şcolile particulare sau publice. Un sfert până la o treime din populaţia urbană adultă era implicată permanent în creşterea şi educarea copiilor. Aici, clanul avea grijă de ai lui, responsabilitatea fiind generală. Erau nişte puşti zvăpăiaţi, care se fugăreau-peste colinele şi plajele ascunse în ceţuri. Reuşisem să-l amăgesc pe câte unul atât cât să-i vorbesc, şi constatasem că erau timizi, mândri şi extrem de încrezători.

Pe Gethen, instinctul părintesc diferă de la o persoană la alta, ca şi în alte părţi. Nu poţi generaliza. N-am văzut nici un karhidean lovind un copil, şi o singură dată unul se răstise la un pici. Blândeţea faţă de copiii lor m-a şocat ca fiind profundă, efectivă şi aproape complet altruistă. Poate că numai prin acest altruism se deosebesc de ceea ce noi numim instinct „matern". Bănuiesc că distincţia dintre instinctul matern şi cel patern este neglijabilă. Instinctul părintesc, dorinţa de a proteja, de a încuraja, nu este o trăsătură legată de sex…

La începutul lunii Hakanna, am auzit un Buletin al Palatului: regele Argaven anunţase că aştepta un moştenitor. Nu un alt fiu-kemmering, din care avea deja şapte, ci un urmaş al trupului, un os domnesc. Suveranul era însărcinat.

Mi s-a părut amuzant, iar membrii clanului din Gorinhering au considerat la fel, dar din alte motive. Ei apreciau că era prea bătrân ca să ţină sarcina şi comentau ironic şi obscen. Bătrânii au continuat să chicotească zile întregi. Râdeau de rege, însă altfel persoana lui nu-i interesa. „Karhide înseamnă Domeniile", spusese Estraven, şi, pe măsură ce aflam mai multe, îmi aminteam această remarcă şi altele asemănătoare. Pretinsa naţiune, verificată de secole, era un mozaic de principate necoordonate — oraşe, târguri, „unităţi economice tribale pseudofeudale" — o extindere şi împrăştiere a unor indivizi competenţi şi arţăgoşi, deasupra cărora fusese aplicată reţeaua fragilă a unei autorităţi nesigure. M-am gândit că nimic n-ar fi putut vreodată să unească Karhide într-o naţiune. N-o făcuse nici măcar răspândirea generală a mijloacelor de comunicare rapidă, despre care se presupune că determină aproape inevitabil naţionalismul. Ecumenul nu i se putea adresa ca unei unităţi sociale, ca unei entităţi mobilizabile. Mai degrabă trebuia să apeleze la puternicul, deşi încă nedezvoltatul simţ al umanismului, vorbind despre unitatea umană. Gândindu-mă la asta, m-am simţit oarecum tulburat. Mai mult ca sigur, greşeam, dar aflasem despre gethenieni câteva lucruri ce puteau fi utile în perspectivă.

Dacă nu doream să-mi petrec tot anul în Vechiul Karhide, trebuia să revin la Cataracta Vestică înainte de a se închide trecătorile Kargavului. Chiar şi aici, pe coastă, în ultima lună a verii căzuseră două ninsori slabe. Fără tragere de inimă, am pornit din nou spre apus şi am ajuns în Erhenrang la începutul lui Gor, prima lună a toamnei. Argaven îşi mutase reşedinţa în palatul de vară din Warrever şi, pe durata absenţei sale, îl numise drept regent pe Pemmer Harge rem ir Tibe. Acesta îşi utiliza deja la maximum atribuţiile funcţiei. La câteva ore după ce sosisem, mi-am dat seama că analiza mea asupra Karhidei era de acum depăşită, în plus, începusem să mă simt stingher, chiar nesigur, în Erhenrang.

Argaven nu era întreg la minte şi sinistra incoerenţă a gândirii lui înnegura atmosfera capitalei. Era un individ care se hrănea din frică. Toate lucrurile bune ale domniei sale fuseseră realizate de miniştri şi Kyorremy, deşi el nu făcuse mult rău. Lupta cu propriile-i coşmaruri nu afectase Regatul. Vărul său, Tibe, era cu totul alt individ. Nebunia lui ţinea de o anumită logică. Ştia când şi cum să acţioneze, dar habar nu avea când să se oprească.

Tibe se adresa frecvent poporului prin radio. Când fusese la putere, Estraven n-o făcuse niciodată şi nici nu era în stilul karhidish. În mod normal, guvernarea nu constituia un spectacol public, era ascunsă şi indirectă. Tibe însă ţinea discursuri fulminante. Auzindu-i glasul, revedeam zâmbetul cu dinţi lungi şi chipul acoperit cu o reţea de riduri fine. Cuvântările lui erau interminabile şi zgomotoase: elogieri ale Karhidei, defăimări ale Orgoreynului, discreditări ale „facţiunilor neloiale", analize asupra „integrităţii hotarelor Regatului", predici despre istorie, etică şi economie, totul pe un ton bombastic, făţarnic şi emoţionant, care devenea isteric, cu acuzaţii sau apologii. Vorbea mult despre mândria ţării şi iubirea pământului natal, însă puţin despre shifgrethor, mândrie personală sau prestigiu. Pierduse Karhide chiar atât de mult prestigiu în afacerea Văii Sinoth, încât subiectul nu mai putea fi abordat? Nu, pentru că pomenea adesea de Valea Sinoth. Am decis că evita în mod deliberat să amintească de shifgrethor deoarece intenţiona să stârnească sentimente de un tip mult mai primar, mai puţin controlabil. Voia să trezească forţe primitive pentru care shifgrethorul reprezenta doar desăvârşirea, sublimatul. Voia ca ascultătorii lui să fie înspăimântaţi şi mânioşi. Temele sale nu erau câtuşi de puţin mândria şi iubirea, deşi utiliza permanent aceşti termeni, aşa cum îi folosea el însemnau laudă de sine şi ură. De asemenea, vorbea frecvent despre Adevăr, pentru că acesta „pătrundea sub poleiala civilizaţiei".