Metafora aceea despre poleiala (sau vopsea, sau pliofilm, nu contează) care tăinuieşte realitatea mai nobilă de dedesubt se dovedeşte trainică, universală şi înşelătoare. Poate ascunde o duzină de erori. Una dintre cele mai primejdioase este implicaţia că, fiind artificială, civilizaţia devine anormală, nefirească: se opune valorilor primitive… Desigur, nu există nici o poleială, ci doar un proces de maturizare, iar primitivismul şi civilizaţia nu reprezintă decât etape ale dezvoltării. Unicul adevăr al civilizaţiei îl constituie războiul. Cele două se exclud reciproc. Ascultând discursurile înverşunate ale lui Tibe, mi se părea că, prin spaimă şi convingere, el căuta să-i oblige pe karhideni să schimbe o alegere pe care o făcuseră înainte de începutul istoriei lor: alegerea între cele două contrarii.

Poate că sosise momentul respectiv. Lent, aşa cum fusese progresul lor material şi tehnologic, oricât de puţin apreciau „progresul" în sine, reuşiseră totuşi, în ultimele cinci, zece. sau cincisprezece secole, să o ia înaintea Naturii. Nu mai erau în mod absolut la mila neîndurătorului lor climat, o recoltă slabă nu mai înfometa o întreagă provincie, şi nici o iarnă grea nu izola toate aşezările. Pe această bază a stabilităţii materiale, Orgoreynul construise treptat un stat unificat, centralizat şi tot mai eficient. Acum, Karhide încerca să facă acelaşi lucru, dar nu prin stimularea mândriei naţionale, prin sporirea comerţului ori prin îmbunătăţirea şoselelor, a fermelor şi colegiilor. Toate acestea însemnau civilizaţie, poleială, iar Tibe le respingea cu dispreţ. El urmărea ceva mai sigur, modul infailibil, rapid şi trainic de transformare a unui popor într-o naţiune: războiul. În această privinţă, ideile lui nu erau foarte precise, însă păreau destul de temeinice. Cealaltă cale de mobilizare rapidă şi totală a oamenilor, înrolarea sub stindardul unei noi religii, nu-i era la îndemână, aşa încât urma să se descurce cu războiul.

Am expediat regentului o scrisoare în care i-am reprodus întrebarea pusă Prezicătorilor din Otherhord şi răspunsul primit. Tibe nu mi-a trimis nici măcar o confirmare. Atunci m-am dus la ambasada orgota şi am solicitat permisiunea de a intra în Orgoreyn.

Birourile Stabililor Ecumenului de pe Hain au mai puţini funcţionari decât avea ambasada aceea a unei ţări destul de mici, şi toţi umblau înarmaţi cu kilometri de benzi magnetice. Erau lenţi şi meticuloşi, nu aveau nimic din aroganţa impetuoasă şi eschivările bruşte ce caracterizau oficialităţile karhidish. Am aşteptat să-mi completeze formularele. Aşteptarea a devenit destul de neplăcută. Cu fiecare zi, numărul gărzilor Palatului şi al poliţiştilor de pe străzile din Erhenrang părea că sporeşte. Pe lângă arme, începuseră să poarte şi un soi de uniformă. În oraş, atmosfera devenise sumbră, deşi afacerile prosperau, bunăstarea era generală şi vremea însorită. Nimeni nu voia să se compromită cu mine. „Proprietăreasa" mea nu mai aducea curioşi să-mi viziteze odaia, ci mai degrabă se plângea de şicanele „indivizilor de la Palat". Pentru ea nu mai reprezentam o atracţie aducătoare de câştig, ci un suspect politic. Tibe informă populaţia despre un raid în Valea Sinoth: „Bravi fermieri karhidish, adevăraţi patrioţi" se năpustiseră peste graniţa sudică a Sassinothului, atacaseră un sat orgota, îl incendiaseră şi uciseseră nouă localnici. Leşurile fuseseră azvârlite în râul Ey care, proclamase regentul, „va fi mormântul tuturor duşmanilor naţiunii noastre!" Am auzit cuvântarea aceasta în sala de mese a insulei. Ascultând-o, unii oameni păreau încruntaţi, alţii indiferenţi, alţii mulţumiţi, totuşi în aceste expresii diverse existau elemente comune, ticuri mărunte ori spasme faciale, care nu apăruseră până atunci, alături de priviri neliniştite.

În seara aceea, în camera mea a intrat un necunoscut, primul vizitator de când revenisem în Erhenrang. Era slăbuţ, cu pielea delicată, sfios, şi purta lanţul de aur al unui Celibatar.

— Sunt prietenul unei persoane care v-a protejat, vorbi el cu bruscheţea timidului. Am venit să vă solicit o favoare, în numele lui.

— Vă referiţi la Faxe…?

— Nu. La Estraven.

Probabil că expresia mea se schimbase. Urmă o pauză, apoi străinul adăugă:

— Estraven Trădătorul. Poate vi-l mai amintiţi…

Mânia luase locul timidităţii şi intenţiona să ne confruntăm în shifgrethor. Dacă doream sa intru în joc, trebuia să spun ceva de genul: „Nu sunt sigur. Spuneţi-mi ceva despre el." Dar n-o doream şi de acum mă obişnuisem cu vulcanicele temperamente karhidish. I-am privit dezaprobator furia şi am răspuns:

— Bineînţeles.

— Dar nu cu prietenie. Ochii lui întunecoşi şi piezişi erau direcţi.

— Da, mai degrabă cu recunoştinţă şi dezamăgire. El v-a trimis la mine?

— Nu.

Am aşteptat să-mi explice.

— Scuzaţi-mă, a rostit. Am fost prea cutezător. Accept ceea ce mi-a adus cutezanţa.

L-am oprit pe individul micuţ şi băţos, care se îndrepta spre uşă.

— Vă rog, nu ştiu cine sunteţi sau ce doriţi. Nu v-am refuzat, pur şi simplu am avut o reţinere. Trebuie să-mi acceptaţi dreptul la o prudentă rezonabilă. Estraven a fost exilat deoarece mi-a susţinut misiunea aici…

— Pentru aceasta, vă consideraţi îndatorat lui?

— Într-un fel. Deşi misiunea mea este mai presus de toate obligaţiile şi devotamentele personale.

— Atunci, spuse străinul cu un ton brutal şi categoric, este o misiune imorală.

Replica lui m-a amuţit. Mi se păruse un partizan al Ecumenului şi n-aveam ce să-i răspund.

— Nu sunt de aceeaşi părere, am rostit în cele din urmă. Vinovat este mesagerul, nu mesajul. Spuneţi-mi, vă rog, cu ce v-aş putea fi de folos.

— Am reuşit să salvez o parte din averea prietenului meu: bani-gheaţă provenind din acţiuni, rente şi datorii. Aflând că veţi pleca în Orgoreyn, m-am gândit să vă rog să-i duceţi banii, dacă îl găsiţi. După câte ştiţi, constituie o infracţiune care se pedepseşte penal şi, în plus, s-ar putea să fie ceva inutil. El poate fi în Mishnory, într-una din blestematelor lor de Ferme, sau chiar mort. N-am cum să aflu. N-am prieteni în Orgoreyn, iar aici nu îndrăznesc să întreb pe nimeni. M-am gândit la dumneavoastră, deoarece nu sunteţi implicat în politică şi aveţi libertate de mişcare. Nu mi-am dat seama că aveţi, desigur, propriile convingeri. Îmi cer scuze pentru stupiditate.

— Bine, o să-i duc banii. Dar dacă e mort, sau nu poate fi găsit, cui îi vor înapoia?

Mă privi fix. Chipul i se crispă şi-şi schimbă expresia. Suspină adânc. Cei mai mulţi karhideni plâng cu uşurinţă, fără să se ruşineze de lacrimi, aşa cum nici noi nu ne ruşinăm să râdem în public.

— Mulţumesc, zise. Mă numesc Foreth. Sunt locuitor al Cetăţuii Orgny.

— Faceţi parte din clanul lui Estraven?

— Nu, sunt Foreth rem ir Osboth. Am fost kemmeringul lui. Estraven nu avusese nici un kemmering când îl cunoscusem, totuşi individul acesta nu-mi putea trezi suspiciuni. Poate că, inconştient, servea scopul altcuiva, dar el era inocent. Îmi dăduse o lecţie: shifgrethorul putea fi jucat pe plan moral, iar cel mai bun câştiga. Mă încolţise din numai două mişcări… Avea banii cu ei şi mi i-a dat: o sumă importantă în hârtii de credit ale Băncii Comerciale Regale karhidish. Nimic care să mă incrimineze şi deci să mă oprească, pur şi simplu, să mi-i însuşesc.

— Dacă-l găsiţi…

— Să-i transmit vreun mesaj?

— Nu. Doar dacă aş şti…

— Dacă îl voi găsi, o să încerc să vă trimit veşti.

— Mulţumesc, spuse, şi-mi întinse braţele, un gest de prietenie care în Karhide nu se face cu uşurinţă. Vă doresc succes în îndeplinirea misiunii, domnule Ai. Estraven era convins că aţi venit aici să faceţi bine, ştiu asta. O credea din tot sufletul.

Pentru omul acesta, pe lume nu exista nimic în afară de Estraven. Era unul dintre cei blestemaţi să iubească o singură dată. L-am întrebat din nou:

— Nu doriţi să-i transmit nimic?

— Spuneţi-i atât: copiii sunt sănătoşi. Apoi ezită şi şopti: Nusuth, nu contează, şi plecă.