Peste două zile am părăsit Erhenrangul, de data asta pe drumul de nord-vest, pe jos. Permisiunea de a intra în Orgoreyn sosise mai repede decât mă lăsaseră să cred funcţionarii şi oficialităţile ambasadei orgota, ori poate chiar decât se aşteptaseră ei. Când m-am prezentat să-mi iau actele, m-au tratat cu un fel de respect nesatisfăcut, iritaţi de faptul că prin intervenţia unui superior protocolul şi regulile fuseseră încălcate pentru mine. Deoarece în Karhide nu existau nici un fel de legi în privinţa părăsirii ţării, am plecat imediat. În decursul verii, apreciasem peisajele de care se puteau bucura călătorii. Drumurile şi hanurile erau deschise atât pietonilor cât şi vehiculelor şi se putea conta întotdeauna pe codul ospitalităţii. Locuitorii Co-Domeniilor, sătenii, ţăranii sau Lorzii ofereau călătorului hrană şi adăpost vreme de trei zile, conform tradiţiei, dar de fapt mult mai mult timp. Era minunat că întotdeauna te primeau fără ceremonie, de parcă te-ar fi aşteptat.

Am hoinărit de-a curmezişul superbului ţinut dintre Sess şi Ey, fără să mă grăbesc, întârziind câteva dimineţi pe şesurile marilor Domenii, unde începuse recoltatul. Toate braţele, uneltele şi maşinile munceau să secere lanurile aurii înainte ca vremea sa se schimbe. A fost o săptămână blândă şi de neuitat, iar seara, înainte de culcare, ieşeam din ferma întunecată ori din sala Vetrei unde fusesem găzduit şi mă plimbam peste miriştea uscată ca să privesc stelele, sclipind ca nişte oraşe îndepărtate în bezna vântoasă a toamnei.

De fapt nu mă trăgea inima să părăsesc această ţară, pe care o descoperisem atât de binevoitoare faţă de străini, deşi indiferentă faţă de Trimis. Mă îngrozea să iau totul de la început, repetându-mi mesajul altor ascultători, în alt grai şi înregistrând poate un alt eşec. Mă abătusem mai mult spre nord decât spre vest, justificându-mi traseul prin dorinţa de a vedea regiunea Văii Sinoth, scena rivalităţii dintre Karhide şi Orgoreyn. Deşi vremea se menţinea frumoasă, începuse să se răcească şi, în cele din urmă, am cotit către vest înainte de-a ajunge la Sassinoth, amintindu-mi că zona era barată cu sârmă ghimpată şi de-acolo putea să-mi fie mai greu să părăsesc Karhide. Aici frontiera era Ey, un râuleţ îngust, dar năvalnic, izvorând din gheţari ca toate râurile Marelui Continent. M-am întors câţiva kilometri spre sud ca să găsesc o trecere peste el şi am ajuns la un pod ce lega două sătucuri, Passerer din Karhide şi Siuwensin din Orgoreyn, privindu-se somnoroase peste zgomotosul Ey.

Podarul karhidish m-a întrebat doar dacă intenţionam să mă întorc în aceeaşi seară şi mi-a făcut semn să trec. De partea orgota, a fost chemat un Inspector să-mi cerceteze paşaportul şi documentele, acţiune care a durat aproape o oră. Mi-a reţinut paşaportul, spunându-mi că-l voi primi în dimineaţa următoare, şi în schimbul lui mi-a dat un permis pentru hrană şi adăpost la tranzitul Comensual din Siuwensin. Am petrecut încă o oră în biroul şefului Tranzitului, până ce mi-a examinat actele şi a verificat autenticitatea permisului, telefonând Inspectorului de la postul de frontieră.

Nu pot defini exact cuvântul orgota, care aici se traduce prin „comensual", „comensualitate". Rădăcina lui este un cuvânt care înseamnă „a mânca laolaltă". Utilizarea sa include toate instituţiile naţionale guvernamentale din Orgoreyn, începând de la Stat ca un tot, cele treizeci şi trei de substate sau Districte componente, şi până la sub-sub-state, oraşe, ferme colective, mine, fabrici şi altele care le alcătuiesc. Ca adjectiv se aplică tuturor celor de mai sus, sub forma „comensualii" înseamnă de obicei cei treizeci şi trei de Şefi de Districte care formează organul guvernamental, executivul şi legislativul Marii Comensualităţi a Orgoreynului, însă poate însemna şi cetăţenii, poporul. În această ciudată lipsă de distincţie între aplicaţiile generale şi cele particulare ale termenului, în utilizarea lui atât pentru întreg cât şi pentru parte, stat şi individ, în această imprecizie constă sensul său cel mai precis.

În cele din urmă, actele şi prezenţa mi-au fost aprobate şi, pe la ora patru, am luat prima masă după micul dejun matinal: o cină compusă din fiertură de kadik şi felii de mere-de-pâine reci. În ciuda numeroşilor funcţionari, Siuwensin era o aşezare micuţă şi modestă, cufundată într-o moleşeală rurală. Tranzitul Comensual părea o clădire mai puţin pompoasă decât o arăta numele. Salonul neîncălzit avea doar o masă şi cinci scaune şi mâncarea se aducea de la cantină. Cealaltă odaie slujea drept dormitor: şase paturi, mult praf şi urme de mucegai. Eram singurul client. Întrucât se părea că în Siuwensin toată lumea mergea la culcare imediat după cină, am făcut la fel. Am adormit în acea linişte absolută a satului care face să-ţi ţiuie urechile. După o oră, m-am trezit în mijlocul unui coşmar plin de explozii, invazii, morţi şi război, un coşmar teribil, dintre acelea în care alergi prin beznă pe o stradă necunoscută, printre oameni fără chip, în timp ce înapoia ta casele explodează în flăcări, iar copiii ţipă.

M-am pomenit în câmp deschis, pe o mirişte ţepoasă, lângă un gard viu. Printre norii de deasupra se întrevedeau câteva stele şi o semilună roşcată. Vântul sufla tăios. În apropiere se ridica în beznă silueta unui hambar, iar dincolo de el, în depărtare, se zăreau jerbe de scântei înălţându-se în vânt.

Rămăsesem desculţ şi fără pantaloni, doar în cămaşă, fără hieb sau haină, dar aveam raniţa. Pe toată durata călătoriei, dormisem cu ea drept pernă, deoarece conţinea nu numai hainele de schimb, ci şi rubinele, banii, actele, însemnările mele şi ansiblul. Evident, o păstrasem lângă mine chiar şi în coşmaruri. Mi-am scos încălţările, pantalonii şi hiebul îmblănit de iarnă şi m-am îmbrăcat acolo, în bezna rece şi tăcută, în vreme ce Siuwensin fumega la vreun kilometru îndărătul meu. Apoi am pornit să caut un drum. În curând am găsit unul, pe care mergeau alţi oameni, refugiaţi ca şi mine, dar care ştiau încotro se îndreptau. I-am urmat, neavând o destinaţie precisă, ci doar pentru a mă îndepărta de Siuwensin, care, după cum aflasem în timpul drumului, fusese atacat de un grup din Passerer.

Atacatorii trecuseră podul, incendiaseră şi se retrăseseră. Nu avusese loc o luptă propriu-zisă. Brusc, lumina unor faruri se năpusti asupra noastră, împrăştiindu-ne spre marginile drumului. Era o caravană formată din douăzeci de luntre de uscat, îndreptându-se către Siuwensin dinspre vest şi trecând pe lângă noi cu fulgere de lumină şi şuierat de cauciucuri, repetate de douăzeci de ori, după aceea, tăcere şi iarăşi întuneric.

Am ajuns în curând la un centru agricol comunal, unde am fost opriţi şi interogaţi. Am încercat să mă ataşez de grupul pe care-l urmasem, însă n-am avut noroc. Acelaşi lucru l-au păţit şi cei care n-aveau asupra lor actele de identitate. Ei şi cu mine, un străin fără paşaport, am fost separaţi de restul şi zăvorâţi peste noapte într-un uriaş depozit-hambar, din piatră, fără ferestre. La răstimpuri, uşa se descuia şi un nou refugiat era îmbrâncit înăuntru de către un poliţist al fermei, înarmat cu pistolul sonic gethenian. Când uşa se închidea, se făcea o beznă totală. În absenţa oricărei raze de lumină, ochii îţi jucau feste, proiectând explozii stelare şi scântei orbitoare, care se roteau prin întuneric. În aerul rece se simţea miros de praf şi de grâne. Nimeni nu avea vreo lanternă. Aidoma mie, toţi fugiseră direct din paturile lor. Vreo doi erau realmente goi-puşcă şi pe drum primiseră pături în care să se învelească. Nu apucaseră să ia nimic din case. Bineînţeles că, dacă ar fi putut, ar fi preferat să-şi fi luat actele. În Orgoreyn e preferabil să fii gol decât să n-ai acte.

Se risipiseră prin hala uriaşă, prăfuită şi întunecată. Uneori discutau câte doi, cu glas scăzut. Faptul că eram cu toţii prizonieri nu trezea un sentiment de solidaritate. Nu se auzea nici o plângere.

Am auzit o şoaptă în stânga: