— Totuşi, ce rol au avut toate intrigile acestea, tăinuirile, goana după putere şi comploturile? Ce voiai să obţii?

— Exact ceea ce vrei şi dumneata: alianţa dintre lumea mea şi lumile voastre. Ce bănuiai?

Ne priveam nemişcaţi, aidoma unor statuete din porţelan, pe deasupra sobei dogoritoare.

— Vrei să zici, chiar dacă Orgoreyn ar fi încheiat această alianţă…?

— Da. Karhide ar fi urmat-o destul de repede. Consideri că m-ar fi interesat shifgrethorul când este în joc o asemenea miză pentru noi toţi, pentru toţi fraţii mei oameni? Ce contează care ţară se trezeşte prima, atâta vreme cât ne trezim cu toţii?

— Cum dracu' pot crede orice mi-ai spune?! a izbucnit el. Slăbiciunea trupului făcea ca indignarea să sune îndurerată şi tânguitoare: Dacă toate acestea sunt adevărate, mi-ai fi putut da unele explicaţii primăvara trecută, scutindu-ne pe amândoi de un drum la Pulefen. Eforturile dumitale în folosul meu…

— Au eşuat. Şi ţi-au adus durere, ruşine şi primejdii. Ştiu. Dar dacă aş fi încercat să lupt cu Tibe pentru binele dumitale, acum n-ai mai fi aici, ci într-un mormânt în Erhenrang. Iar în Karhide şi în Orgoreyn există deja câţiva oameni care sunt convinşi de spusele dumitale pentru că m-au ascultat pe mine. S-ar putea chiar să-ţi fie de folos. Aşa cum ai zis, marea mea greşeală a fost că nu ţi-am explicat limpede. Nu sunt obişnuit s-o fac. Nu sunt obişnuit să ofer şi nici să accept sfaturi sau reproşuri.

— Nu intenţionez să fiu nedrept, Estraven…

— Şi totuşi eşti. Ciudat! Sunt singurul om de pe Gethen care te-a învestit cu încredere totală şi, cu toate acestea, sunt singurul în care ai refuzat să te încrezi.

Şi-a lăsat capul în mâini. În cele din urmă a rostit:

— Iartă-mă, Estraven. Era atât o scuză cât şi o recunoaştere.

— Realitatea este, am spus, că nu poţi sau nu vrei să înţelegi că-mi pun nădejdea în dumneata. M-am ridicat, fiindcă îmi amorţiseră picioarele, şi am constatat că tremuram de mânie şi de oboseală: învaţă-mă graiul mintal, graiul vostru în care nu se poate minţi. Învaţă-mă şi apoi întreabă-mă de ce am făcut ceea ce am făcut.

— Mi-ar plăcea s-o pot face, Estraven.

M-AM DEŞTEPTAT. Până atunci fusese straniu, ireal să mă trezesc în interiorul unui con întunecos de căldură şi să-mi aud raţiunea spunându-mi că era un cort, că zăceam în el viu, că nu mai eram în Ferma Pulefen. De data asta, trezirea mea n-a mai fost stranie, ci însoţită de un sentiment recunoscător de pace. Ridicându-mă, am căscat şi am încercat să-mi pieptăn cu degetele părul încâlcit. L-am privit pe Estraven, care dormea profund pe sacul lui de dormit, la un metru de mine. Nu purta decât izmenele. Îi era cald. Chipul său oacheş şi misterios era expus direct luminii şi privirii mele. Adormit, părea cam prostănac, aşa cum par toţi oamenii în somn. Avea o faţă rotundă, puternică şi relaxată, cu picături mici de transpiraţie pe buza superioară şi deasupra sprâncenelor dese. Mi l-am amintit asudând în tribuna paradei din Erhenrang, în mijlocul fastului şi strălucirii. Îl vedeam acum neajutorat şi pe jumătate gol, sub o lumină mai rece, şi pentru prima oară l-am văzut aşa cum era.

Se trezi târziu şi o făcu încet. În cele din urmă, se ridică nesigur, căscând, îşi puse cămaşa, scoase capul din cort ca să verifice vremea, apoi mă întreba dacă voiam o ceaşcă de orsh. Fiersesem deja un ibric cu apa rezultată din gheaţa pe care o lăsase seara într-o cratiţă pe sobă. Acceptă o ceaşcă, îmi mulţumi sec şi se aşeză s-o bea.

— De aici, încotro pornim, Estraven?

— Depinde unde vrei să mergi, domnule Ai. Şi ce fel de călătorie poţi suporta.

— Care-i calea cea mai scurtă de a ieşi din Orgoreyn?

— Spre vest. Către coastă. Vreo cincizeci de kilometri.

— Şi de acolo?

— Porturile vor îngheţa, dacă n-au făcut-o deja. Oricum, iarna, corăbiile nu se îndepărtează de coastă. Ar trebui să ne ascundem undeva şi să aşteptăm până la primăvară, când vânătorii pornesc spre Sith şi Perunter. Dacă embargoul comercial continuă, nimeni nu se va mai îndrepta spre Karhide. Ne-am putea îmbarca pe o navă comercială. Din nefericire, nu prea am bani.

— Există o alternativă

— Să ajungem în Karhide pe uscat.

— Cât de departe este… o mie cinci sute de kilometri?

— Pe şosele, da. Însă nu putem merge pe ele. N-am trece de primul punct de control. Singura cale ar fi spre nord, prin munţi, apoi spre est, peste Gobrin, şi în jos, către graniţa de la golful Guthen.

— Peste Gobrin… adică peste calota glaciară?

Încuviinţă din cap.

— Este posibil în cursul iernii?

— Aşa cred. Cu noroc, ca în orice călătorie făcută iarna. Dintr-un anumit punct de vedere, traversarea unui gheţar e preferabilă în anotimpul ăsta. Vremea bună are tendinţa de a se stabiliza deasupra calotelor glaciare, unde gheaţa reflectă căldura soarelui şi furtunile sunt împinse către periferie. De aici şi legendele despre Locul-dintre-zidurile-viscolului. Ăsta ar putea fi avantajul nostru — de altfel, singurul.

— Deci crezi în mod serios că…

— N-ar fi avut sens să te iau din Ferma Pulefen, dacă n-aş fi crezut…

Era încă rigid, suferind, încruntat. Conversaţia de aseară ne marcase pe amândoi.

— Deci consideri traversarea gheţarului mai puţin riscantă decât aşteptarea până la primăvară, când putem trece marea?

Încuviinţă din nou şi rosti scurt:

— Pustietate.

O vreme am căzut pe gânduri.

— Sper că ai luat în calcul şi lipsurile mele. Nu sunt la fel de rezistent la ger ca dumneata, nici măcar pe departe. Nu sunt expert în schiat. Nu sunt în formă prea bună — deşi mi-am revenit faţă de acum câteva zile.

— Cred că putem reuşi, spuse el cu acea simplitate absolută, pe care întotdeauna o considerasem ironie.

— Perfect.

Mă privi, apoi îşi goli ceaşca de ceai — nume destul de potrivit — pregătit din grăunţe prăjite de perm, orsh, o băutură cafenie, dulce-acrişoară, bogată în zahăr şi vitaminele A şi C, fiind un stimulent plăcut, similar lobelinei. Pe Iarnă, acolo unde nu-i bere, găseşti orsh, unde nu există nici bere, nici orsh, nu trăiesc oameni.

— Va fi greu, rosti Estraven lăsând jos ceaşca. Foarte greu. Fără noroc, nu vom reuşi.

— Prefer să mor pe gheţar decât în cloaca aia din care m-ai scos.

Tăie o bucată de mere-de-pâine uscate, îmi oferi o felie şi rămase gânditor, mestecând.

— Ne va trebui mai multă mâncare, vorbi după un timp.

— Ce se va întâmpla dacă reuşim să ajungem în Karhide… adică, mă gândesc la dumneata. Eşti încă proscris.

Mă cercetă cu ochii lui negri de vidră.

— Da. Cred c-o să rămân de cealaltă parte.

— Şi când vor afla că l-ai ajutat pe prizonierul lor să evadeze…?

— Nu-i obligatoriu să afle. Surâse posac şi adăugă: Mai întâi trebuie să traversăm Gheaţa.

— Uite ce-i, Estraven, am izbucnit, mă poţi ierta pentru ce-am zis ieri?

— Nusuth.

Se ridică, încă mestecând, îşi puse hiebul, haina şi încălţările şi se târî prin uşa care se strânse automat după el. De afară, băgă capul înăuntru şi zise:

— S-ar putea să întârzii sau să lipsesc toată noaptea. Te poţi descurca?

— Da.

— Bine.

Apoi dispăru. Nu mai cunoscusem vreodată o persoană ca Estraven, care să se adapteze atât de perfect şi rapid unei situaţii noi. Eram în refacere şi doream să pornesc, iar el ieşise din thangen. În clipa în care toate astea fuseseră clare, acţionase imediat. Niciodată nu era pripit sau grăbit, dar era permanent pregătit. Fără îndoială că acesta constituia secretul extraordinarei cariere politice la care renunţase de dragul meu, ca şi al încrederii sale în mine şi al devotamentului faţă de misiunea mea. Când apărusem, el singur dintre toţi locuitorii Iernii fusese gata de acţiune.

Cu toate acestea, se considera un individ lent, fără viteză de reacţie în caz de pericol.