Odată îmi spusese că, fiind atât de încet în gândire, trebuia să acţioneze după o intuiţie generală a direcţiei în care se îndrepta norocul său şi că această intuiţie îl înşela rareori. O spusese foarte serios. Poate că era adevărat. Prezicătorii din Cetăţui nu sunt singurii oameni de pe Iarnă care pot vedea în viitor. Gethenienii şi-au dezvoltat presentimentele, dar precizia acestora rămâne la acelaşi nivel. Yomeshta au şi o explicaţie în privinţa asta: capacitatea respectivă nu este pur şi simplu numai prezicere, ci reprezintă mai degrabă puterea de a vedea (chiar dacă numai pentru o fracţiune de secundă) totul deodată: de a zări întregul.

Pe durata absenţei lui Estraven, am menţinut soba la puterea maximă şi astfel am putut să simt căldură pentru prima dată după… oare după cât timp? Bănuiam că de acum era Thern, prima lună de iarnă şi prima lună a unui Nou An Unu, însă în Pulefen pierdusem socoteala timpului.

Soba era unul dintre acele aparate excelente şi economice, perfecţionate de gethenieni în efortul lor multimilenar de-a învinge frigul. Numai utilizarea unui acumulator de fuziune ar fi putut-o îmbunătăţi. Bateria bionică funcţiona neîntrerupt vreme de paisprezece luni şi căldura degajată era puternică. Nu cântărea mai mult de două kilograme şi era simultan reşou, radiator şi lanternă. Fără ea n-am fi parcurs nici o sută de kilometri. Probabil că-l costase mulţi bani pe Estraven; banii aceia pe care îi înmânasem cu măreţie în Mishnory. Cortul era făcut dintr-un material plastic special, care era izolant termic şi înlătura, cel puţin parţial, condensarea vaporilor — principalul neajuns al corturilor iarna. Sacii de dormit din blană pesthry, hainele, schiurile, sania, proviziile erau de cea mai bună calitate, uşoare, durabile şi scumpe. Dacă plecase după alimente, cu ce urma să le cumpere?

Reveni în seara următoare. Ieşisem de câteva ori, încălţat cu rachete, recăpătându-mi puterile şi obişnuindu-mă cu mersul pe pantele înzăpezite ale văii. Ştiam să schiez, însă nu mă descurcam cu rachetele. Nu îndrăznisem să depăşesc colinele, de teamă să nu mă rătăcesc. Era o regiune sălbatică, accidentată, plină de văioage şi pâraie, înălţându-se abrupt către munţii înnouraţi din est. Am avut timp să mă întreb ce trebuia să fac în locul acesta uitat de lume, dacă nu se întorcea Estraven.

Apăru în trombă de pe vârful dealului întunecat — era un schior de clasă — şi se opri lângă mine, murdar, obosit şi împovărat. Purta în spate un sac uriaş, slinos şi plin cu pachete, ca un Moş Crăciun ivit din hornurile bătrânului Pământ. Pachetele conţineau grăunţe kadik, mere-de-pâine uscate, ceai şi bucăţi din zahărul roşu, tare şi cu gust de pământ pe care gethenienii îl rafinează dintr-un tubercul local.

— De unde ai făcut rost de toate astea?

— Le-am furat din Turuf. Foarte riscant, spuse fostul prim-ministru al Karhidei, ţinându-şi palmele deasupra sobei, căreia nu-i redusese încă intensitatea. Chiar şi lui îi era frig.

Asta a fost tot ce am aflat. Nu era mândru de isprava lui şi nici capabil să facă haz de ea. Hoţia e un păcat teribil pe Iarna. Singurul om mai dispreţuit decât hoţul este sinucigaşul.

— Mai întâi o să le terminăm pe astea, rosti el, când am pus zăpadă la topit pe sobă. Sunt grele.

Până atunci mâncasem raţii de „concentrate", un amestec fortificant, deshidratat şi comprimat sub formă de cuburi din alimente cu bogat conţinut energetic — numele orgota este — gichy-michy şi aşa îi spuneam şi noi, deşi, desigur, vorbeam în karhidish. Ne erau suficiente şaizeci de zile la raţia standard minimă: o jumătate de kilogram pe zi pentru fiecare. După ce s-a spălat şi a mâncat, Estraven a rămas mult timp lângă sobă, în noaptea aceea, inventariind proviziile şi hotărând cum şi când trebuia să le utilizăm. Nu aveam cântar şi era nevoit să aproximeze, folosind ca măsură o cutie de o jumătate de kilogram de gichy-michy. Ca majoritatea gethenienilor, ştia valorile calorice şi nutritive ale fiecărui aliment, îşi cunoştea propriile necesităţi în felurite condiţii şi le estimă cu destulă precizie pe ale mele. Ştiinţa aceasta are o importantă valoare de supravieţuire pe Iarnă!

După ce a planificat proviziile, s-a băgat în sac şi s-a culcat. În timpul nopţii, l-am auzit vorbind prin somn: cifre care însemnau greutăţi, zile, distanţe…

Aveam de străbătut aproximativ o mie trei sute de kilometri. Primii o sută cincizeci urmau să fie spre nord sau nord-est, prin pădure şi peste pintenii cei mai nordici ai lanţului Sembensyen până la gheţarul cel mare, calota glaciară care acoperă cei doi lobi ai Marelui Continent la nordul paralelei 45° şi care, pe alocuri, coboară până aproape de 35°. Una dintre aceste prelungiri sudice se situa în regiunea Dealurilor de Foc, ultimele piscuri ale Sembensyenilor, şi ea constituia prima noastră ţintă. Acolo, printre munţi, aprecia Estraven, trebuia să putem intra pe suprafaţa gheţii, fie coborând de pe un versant muntos, fie urcând de pe panta unui gheţar afluent. După aceea, urma să mergem chiar pe Gheaţă, spre est, cale de vreo mie de kilometri, în apropierea golfului Guthen, unde marginea gheţarului revenea spre nord, urma să-l părăsim şi să cotim către sud-est. Până la frontiera karhidish mai erau cam o sută douăzeci de kilometri, peste mlaştinile Shenshey, probabil acoperite cu un strat de zăpadă de cei puţin cinci-şase metri.

Ruta respectivă ocolea toate regiunile locuite sau locuibile. Nu puteam întâlni nici un punct de control şi asta era extrem de important. Eu nu aveam acte de identitate, iar Estraven nu credea că ale sale mai puteau fi falsificate încă o dată. Deşi la o privire superficială aş fi trecut drept gethenian, nu mă puteam feri dinaintea unor ochi care mă căutau. În această privinţă, ruta propusă de Estraven era practică.

Din toate celelalte puncte de vedere, părea curată nebunie.

Mi-am păstrat părerea pentru mine, deoarece credeam cu adevărat ceea ce spusesem: dacă ar fi fost să mor, aş fi preferat s-o fac în libertate. Estraven însă continua să exploreze alternative. În ziua următoare, pe care am petrecut-o încărcând bagajele pe sanie, mi-a spus:

— Dacă ai chema Nava Stelară, în cât timp ar putea ajunge?

— Între opt zile şi o jumătate de lună, depinzând de poziţia ocupată pe orbita solară faţă de Gethen. E posibil să se găsească de partea cealaltă a soarelui.

— Nu mai devreme?

— Nu. În interiorul unui sistem solar, NAFAL-ul nu poate fi utilizat, ci numai propulsia reactoarelor. Asta înseamnă cel puţin opt zile. De ce întrebi?

Întinse o coardă şi o înnodă înainte de a răspunde:

— Mă gândeam dacă n-ar fi mai înţelept să cerem ajutor lumii dumitale. În Turuf există un emiţător radio.

— Cât de puternic?

— Mediu. Un transmiţător cu adevărat puternic se găseşte în Kuhumey, la vreo şase sute de kilometri spre sud.

— Kuhumey este un oraş mare, nu?

— Două sute cincizeci de mii de locuitori.

— Ar trebui să avem acces la el, apoi să ne ascundem cel puţin opt zile, cu Sarful pe urmele noastre… N-am avea mari şanse.

El încuviinţă din cap.

Am scos din cort ultimul sac cu grăunţe kadik, l-am potrivit la locul său pe sanie şi am rostit:

— Dacă aş fi chemat nava, atunci în Mishnory — în seara în care mi-ai spus — când am fost arestat… Acum însă ansiblul meu e la Obsle. Presupun că-l mai are.

— L-ar putea folosi?

— Nu. Nici măcar din greşeală, apăsând întâmplător pe taste. Reglările coordonatelor sunt extrem de complexe. Dar dacă le-aş fi folosit eu…!

— Sau dacă eu aş fi ştiut că jocul se terminase deja, în ziua aceea, surâse el. Nu era o persoană care să se piardă în regrete.

— Cred că ştiai, dar nu te-am crezut.

După ce am terminat de încărcat sania, a insistat să petrecem restul zilei odihnindu-ne şi acumulând energie. El se întinse în cort şi începu să scrie. Acoperea rapid paginile unui carneţel cu litere karhidish micuţe şi verticale, relatând conţinutul capitolului anterior. Nu reuşise să-şi completeze jurnalul în ultima lună şi asta îl nemulţumea, fiindcă era foarte meticulos. Bănuiesc că jurnalul era atât o obligaţie cât şi o legătură cu familia lui, Vatra de Estre. Toate acestea le-am aflat abia mai târziu. Atunci nu ştiam ce scria şi ceruiam schiurile sau pur şi simplu mă odihneam. Am început să fluier o melodie veselă, dar m-am oprit la jumătatea ei. Urma să convieţuim în acelaşi cort şi se cerea în mod evident o anumită autoreţinere, o politeţe reciprocă… Într-adevăr, Estraven înălţase ochii la auzul fluieratului meu, deşi nu iritat. Mă privi oarecum visător şi spuse: