— Păcat că anul trecut nu ştiam de nava dumitale… De ce te-au lăsat aici singur?

— Primul Trimis pe o planetă vine întotdeauna singur. Un străin reprezintă o curiozitate, pe când doi constituie o invazie.

— Viaţa Trimisului e considerată neînsemnată.

— Nu, pentru Ecumen nici o viaţă nu-i neînsemnată. Tocmai de aceea, mai degrabă riscă o singură viaţă decât două sau douăzeci. În plus, deplasarea oamenilor prin spaţiu costă timp şi bani. Oricum, eu m-am oferit voluntar.

— „Onoare celui care înfruntă primejdia", cită el un proverb şi comentă cu glas scăzut: Vom fi extrem de onoraţi când o să ajungem în Karhide…

Atunci când vorbi, am crezut cu adevărat că vom reuşi să ajungem în Karhide, parcurgând o mie trei sute de kilometri de munţi, râpe, crevase, vulcani, gheţari, mlaştini sau golfuri îngheţate, o imensă pustietate lipsită de viaţă în furtunile miezului de iarnă din toiul unei ere glaciare. Stătea, scriindu-şi jurnalul cu aceeaşi minuţiozitate răbdătoare şi încăpăţânată pe care o văzusem la un rege nebun, cocoţat pe o schelă şi zidind o boltă. „Când o să ajungem în Karhide…", spusese el.

Acel când nu era o simplă speranţă atemporală. Intenţiona să ajungem în Karhide în a patra zi din cea de-a patra lună de iarnă, Arhad Anner. Urma să pornim mâine, a treisprezecea zi a primei luni, Tormenbod Thern. Conform calculelor sale, raţiile ne puteau ajunge cel mult trei luni getheniene, adică şaptezeci şi opt de zile. De aceea trebuia să parcurgem zilnic douăzeci de kilometri, vreme de şaptezeci de zile, şi să ajungem în Karhide pe Arhad Anner. Asta se hotărâse. Acum nu ne mai rămânea decât să dormim.

Am plecat în zori, încălţaţi cu rachete, sub o ninsoare slabă şi liniştită. Zăpada de pe dealuri, bessa, moale şi încă afânată, constituia genul de zăpadă detestată de schiorii terrieni. Sania era încărcată cu vârf şi Estraven aprecia că greutatea ei depăşea o sută cincizeci de kilograme. Înainta cu dificultate prin nămeţii pufoşi, deşi se mânuia la fel de uşor ca o bărcuţă bine construită. Tălpicile erau nişte minunăţii, acoperite cu un polimer ce reducea frecarea aproape la zero, dar desigur asta nu ajuta la nimic când te împotmoleai într-un troian. Pe un asemenea teren, coborând şi suind pante şi râpe, am constatat că cel mai bine era ca unul sa tragă la ham, iar celălalt să împingă sania dinapoi. Ninsoarea continuă toată ziua, măruntă şi lină. În două rânduri am poposit să mâncăm. Am continuat să mergem şi deodată s-a făcut noapte. Ne-am oprit într-o vale asemănătoare celei pe care o părăsisem dimineaţa, o depresiune printre coline înzăpezite. Mă simţeam atât de obosit încât mă împleticeam, şi totuşi nu-mi venea sa cred că ziua se terminase. Kilometrajul saniei arăta că parcurseserăm aproape douăzeci şi cinci de kilometri.

Dacă puteam merge atât de repede prin zăpada moale, cu sania încărcată la maximum, printr-o regiune accidentată, presărată de văi şi dealuri perpendiculare pe drumul nostru, atunci cu siguranţă ne puteam descurca şi mai bine pe gheţar, unde zăpada era tare, suprafaţa netedă, iar sania tot mai uşoară, încrederea mea în Estraven fusese mai degrabă autoimpusă decât spontană. Acum îmi puneam nădejdea în el. Peste şaptezeci de zile trebuia să fim în Karhide.

— Ai mai călătorit aşa? l-am întrebat.

— Înhămat la sanie? Deseori.

— Pe distanţe lungi?

— Într-o toamnă, cu ani în urmă, am mers vreo trei sute de kilometri pe Gheaţa Kerm.

Extremitatea inferioară a Ţinutului Kerm, peninsula muntoasă din sudul semicontinentului Karhide este acoperită de gheaţă ca şi nordul ţării. Pe Marele Continent de pe Gethen, oamenii populează o fâşie de pământ între două ziduri albe. S-a calculat că o reducere de numai 8% a radiaţiei solare ar duce la contopirea acestor ziduri. Atunci n-ar mai exista oameni şi nici pământ — doar gheaţă.

— De ce?

— Din curiozitate, de dragul aventurii… Şovăi, apoi zâmbi uşor: „Amplificarea complexităţii şi intensităţii câmpului de viaţă inteligentă", reproduse el unul din citatele mele ecumenice.

— Aha, deci în mod deliberat extindeai inerenta tendinţă evoluţionistă a Fiinţei — una dintre manifestările acesteia fiind explorarea.

Amândoi eram foarte încântaţi de noi înşine, aşa cum stăteam în cortul cald, bând ceai fierbinte şi aşteptând sa fiarbă grăunţele kadik.

— Da, continuă el, eram şase. Toţi foarte tineri. Eu şi fratele meu din Estre, patru dintre prietenii noştri din Stok. Nu aveam o destinaţie anume. Am fi vrut să vedem Teremanderul, un munte ce se înalţă din Gheaţă. Puţini oameni l-au văzut de pe uscat.

Păsatul era gata, cu totul altceva decât terciul de târâte de la Ferma Pulefen. Avea gustul castanelor coapte de pe Terra şi pişcă în mod plăcut cerul gurii. Încălzit şi binevoitor, am rostit:

— Pe Gethen am mâncat întotdeauna lucruri delicioase în compania dumitale, Estraven.

— Nu şi la banchetul din Mishnory.

— Nu, ai dreptate… Nu-ţi place Orgoreynul, aşa-i?

— Puţini orgota ştiu să gătească. Dacă urăsc Orgoreynul? Nu, de ce-aş face-o? Cum poţi să urăşti o ţară sau să iubeşti alta? Tibe vorbeşte despre asemenea lucruri, eu n-am abilitatea lui. Eu cunosc oameni, oraşe, ferme, dealuri, râuri şi stânci. Ştiu cum toamna, razele amurgului scaldă un luminiş pe o colină. Dar ce rost are să înconjuri toate aceste lucruri cu o graniţă, să le dai un nume şi să te opreşti cu iubirea acolo unde numele încetează? Dacă îţi iubeşti ţara înseamnă să urăşti ne-ţara? Atunci nu-i bine. E o simplă iubire de sine? Asta-i bine, dar nu trebuie să faci din ea o virtute sau o profesiune… Aşa cum iubesc viaţa, iubesc şi dealurile Domeniului Estre, însă genul acesta de iubire nu are o frontieră a urii. Iar dincolo de aşa ceva sunt ignorant, sper…

Ignorant, în sensul Handdara: a ignora abstractul, a fi strâns legat de concret. Atitudinea respectivă avea în ea ceva feminin: refuzarea abstractului, a idealului, o supunere faţă de realitate, care nu mă încântă.

Cu toate acestea, el continuă:

— Cel care nu urăşte un guvern rău e un prost. Şi dacă pe pământ ar exista un guvern bun, ar fi o mare mulţumire să-l slujeşti.

Aici ne înţelegeam.

— Cunosc câte ceva din mulţumirea aceea, am zis.

— Da, mi-am închipuit.

Am spălat castronaşele cu apă fierbinte şi le-am deşertat afară. Era întuneric beznă, ninsoarea continua măruntă şi rară, de abia vizibilă în raza ovală de lumină ce răzbătea prin valva cortului. După ce am etanşat-o, ne-am desfăcut sacii în căldura plăcută dinăuntru. Estraven îmi spuse ceva de genul:

— Dă-mi castronaşele, domnule Ai.

— O s-o ţii cu „domnule" tot drumul? i-am replicat.

El ridică privirea şi izbucni în râs:

— Nu ştiu cum să-ţi spun.

— Mă numesc Genly Ai.

— Ştiu. Dumneata foloseşti numele meu de ţinut.

— Nici eu nu ştiu cum să-ţi spun.

— Harth.

— Atunci, mie spune-mi Ai… Cine foloseşte prenumele?

— Fraţii-de-Vatră… sau prietenii, îmi răspunse şi cuvintele lui sunară îndepărtate, imposibil de atins, la un metru de mine într-un cort de numai doi metri şi jumătate.

N-aveam ce să-i răspund. Ce poate fi mai arogant decât onestitatea? Cu entuziasmul pierit, m-am strecurat în sac.

— Noapte bună, Ai, spuse străinul.

Iar celălalt străin zise:

— Noapte bună, Harth.

Un prieten… Ce însemna prietenul într-o lume în care orice prieten putea fi un amant la o nouă fază a lunii? Zăvorât în virilitatea mea, eu nu puteam fi prietenul lui Therem Harth sau al oricăruia din neamul său. Ei nu erau nici bărbaţi, nici femei, ci ambele sexe îngemănate, ciclic, lunar, metamorfozându-se sub atingerea mâinii, prunci modificaţi în leagănul umanităţii. Nu erau din aceeaşi carne cu mine. Şi nici prietenii mei. Între noi nu exista dragoste.

Am dormit. M-am trezit o dată şi am auzit ninsoarea aşternându-se, moale şi groasă, pe cort.

Estraven s-a deşteptat în zori şi a pregătit micul dejun. Ziua era luminoasă. Am strâns totul şi am pornit când soarele poleia vârfurile desişurilor pitice care tiveau vâlceaua. Estraven trăgea la ham, iar eu împingeam dinapoi şi cârmeam. Deasupra zăpezii se formase o crustă îngheţată. Pe pantele lipsite de obstacole, coboram în goană, ca un atelaj de câini. În ziua aceea am intrat în pădurea ce mărgineşte Ferma Pulefen: o întindere de copaci thore, pitici, groşi, cu ramuri noduroase şi bărbi de gheaţă. Nu îndrăzneam să urmăm drumul principal către nord şi o vreme am mers pe potecile forestiere. Înaintam rapid când nu întâlneam arbori prăbuşiţi şi hăţişuri. Odată ajunşi în Tarrenpeth, erau mai puţine râpe sau pante abrupte. Seara, kilometrajul săniei înregistra treizeci de kilometri parcurşi şi ne simţeam mai puţin obosiţi decât în seara trecută.