Pe Gethen, zilele de iarnă sunt luminoase, ceea ce mai diminuează asprimea lor. Axa planetei are o înclinare de numai câteva grade faţă de planul eclipticii, insuficient ca să apară diferenţe vizibile între anotimpuri la latitudinile mici. Anotimpurile nu sunt cauzate de înclinarea eclipticii, ci de orbita elipsoidală. La capătul îndepărtat al orbitei, apropiindu-se lent şi depărtându-se de afeliu, există suficientă pierdere de radiaţie solară ca să perturbe tiparele meteorologice deja instabile, îngheţând ceea ce era de acum rece şi transformând vara cenuşie şi umedă într-o iarnă albă şi aspră. Mai uscată decât restul anului, iarna ar putea fi plăcută dacă n-ar exista gerul. Atunci când poate fi zărit, soarele străluceşte în înălţimi. Nu este o lentă infiltrare a luminii în beznă, aşa cum se întâmplă pe pantele polare ale Terrei, unde frigul şi noaptea sunt nedespărţite. Gethen are o iarnă albă, aspră, teribilă şi strălucitoare.

Străbaterea pădurii Tarrenpeth a durat trei zile. În ultima zi, Estraven a instalat tabăra mai devreme, ca să pună capcane. Voia să prindă nişte pesthry. Acestea sunt printre cele mai mari animale de pe Iarnă, cam de mărimea unor vulpi, ierbivore şi ovipare, cu o superbă blană gri sau albă. El însă le voia carnea, care este comestibilă. Pesthry migrează spre sud în număr mare, nu se asociază în grupuri şi se furişează atât de uşor încât n-am văzut decât două sau trei în toată pădurea, dar zăpada din luminişuri era presărată cu nenumărate urme de labe, toate îndreptate spre sud. Capcanele lui Estraven se umplură în mai puţin de două ore. El jupui şi curăţă cele şase animale, lăsă la îngheţat o parte din carne, iar din restul pregăti cina. Gethenienii nu sunt un popor de vânători, deoarece nu prea au ce să vâneze, nu există ierbivore mari, deci nici carnivore mari, exceptând mările cu fauna bogată. Ei pescuiesc şi lucrează pământul. Până atunci nu mai văzusem un băştinaş cu sânge pe mâini.

Estraven privi blănurile albe.

— Cu ce este aici, un vânător îşi poate asigura masă şi casă pentru o săptămână, rosti el. Pierdute pentru totdeauna…

Îmi întinse una, s-o ating. Era atât de moale şi deasă, încât nu puteai fi sigur când anume începeai s-o simţi sub degete. Sacii noştri de dormit, hainele şi glugile erau căptuşite cu aceeaşi blană, un izolator termic excepţional şi nespus de frumos.

— Pentru o simplă tocană, am comentat eu.

Estraven mă privi scurt, în felul lui caracteristic, şi spuse apăsat:

— Avem nevoie de proteine.

După aceea azvârli pieile. Peste noapte, russy, micii şobolani-şerpi, aveau să devoreze totul — blană, măruntaie şi oase — lingând până şi sângele de pe zăpadă.

Ca întotdeauna, Estraven avu dreptate. Un pesthry avea aproape un kilogram de carne comestibilă. În seara aceea mi-am mâncat porţia de tocană şi aş fi putut s-o înghit şi pe a lui fără să-mi dau seama. În dimineaţa următoare, când am pornit pe munte, împingeam parcă cu puteri duble.

Am urcat toată ziua. Ninsoarea slabă şi vremea kroxet - fără vânt, cu temperaturi între -17°C şi -7°C — de care beneficiasem prin Tarrenpeth, ajutându-ne să ieşim din raza probabilei urmăriri, se transformaseră într-o ploaie mizerabilă şi temperaturi peste zero grade. Acum începeam să înţeleg de ce gethenienii sunt nemulţumiţi când temperatura creşte iarna şi se bucură când coboară. În oraş, ploaia e neplăcută, iar pentru un călător poate fi o catastrofă. Toată dimineaţa ne-am chinuit cu sania pe pantele Sembensyenilor, sub o lapoviţă deasă, alternând cu rafale de ploaie rece. Până după-amiază, omătul se topise aproape complet pe coastele abrupte, transformând versanţii în kilometri de noroi şi grohotiş. Am protejat tălpicile, am montat roţile la sanie şi am continuat mai departe. În noua formă, sania era un adevărat chin, poticnindu-se, gata să se răstoarne în orice clipă. Întunericul căzu înainte de-a găsi vreun refugiu — stâncă sau peşteră — unde să ridicăm cortul şi, în ciuda precauţiilor luate, toate lucrurile se udaseră. Estraven spusese că un cort ca al nostru avea să ne adăpostească destul de confortabil pe orice fel de vreme, atât timp cât îl ţineam uscat pe dinăuntru.

— Dacă nu poţi usca sacii, pierzi prea multă căldură corporală peste noapte şi nu dormi bine. Raţiile noastre sunt prea sărace să ne permitem aşa ceva. Nu ne putem bizui pe razele soarelui ca să ne uscam lucrurile, aşa încât trebuie să le ferim.

Îl ascultasem şi fusesem la fel de scrupulos ca şi el în a îndepărta zăpada şi umezeala din cort. Rămânea să se evapore numai inevitabila umiditate cauzată de gătit, de respiraţie şi de transpiraţia noastră. Însă în noaptea aceasta totul era îmbibat de ploaie încă înainte de-a instala cortul. Ne-am înghesuit deasupra sobei şi am gătit repede o tocană din carne de pesthry, fierbinte şi aproape destul de bună pentru a compensa totul. Ignorând eforturile noastre susţinute pe povârnişuri, kilometrajul săniei arăta că parcurseserăm doar cincisprezece kilometri.

— Prima zi când am făcut sub normă, am spus.

Estraven încuviinţă şi fărâmă un os, să-i sugă măduva. Îşi scosese hainele ude şi rămăsese în cămaşă şi indispensabili, desculţ şi descheiat la gât. Mie îmi era încă prea frig ca să-mi scot haina, hiebul şi cizmele. Estraven sfărâma oasele, sigur pe el, calm şi neclintit. Părul lui lins, asemănător unei blăni, oprea apa precum penele păsărilor, pe umeri îi cădeau picături, tot aşa cum picură de pe streaşină unei case, dar nu le băga în seamă. Nu era descurajat. El aparţinea acestor locuri.

Prima porţie de carne îmi provocase crampe intestinale, şi în noaptea aceea s-au înteţit. Am rămas treaz în bezna umedă, în zgomotul ploii.

La dejun, Estraven îmi spuse:

— Ai avut o noapte grea.

— De unde ştii?

Dormise foarte profund, de abia clintindu-se, chiar atunci când ieşisem din cort. Mă privi din nou:

— Ce s-a întâmplat?

— Am diaree.

Se încruntă şi rosti imediat:

— Carnea e de vină.

— Aşa m-am gândit şi eu.

— E vina mea. Ar fi trebuit…

— Nu-i nimic.

— Poţi continua?

— Da.

Ploua întruna. Vântul vestic, dinspre mare, menţinea temperatura peste zero grade chiar şi aici, la o mie cinci sute de metri altitudine. Prin pâcla sură şi perdelele de ploaie nu puteam vedea mai departe de câteva sute de metri. Niciodată nu ridicam privirea spre pantele de deasupra. Nu se zărea decât ploaia. Ne orientam după busolă, păstrând direcţia nord pe cât ne-o permiteau ocolurile largi ale coastelor munţilor.

În sutele de mii de ani în care sfărâmase înainte şi înapoi nordul planetei, gheţarul trecuse şi peste aceşti versanţi. De-a curmezişul povârnişurilor din granit se vedeau dungi săpate adânc, lungi şi drepte, parcă zgâriate cu uriaşe dălţi paralele. Uneori puteam trage sania de-a lungul lor ca pe un drum.

Preferam să trag. Mă puteam opinti în hamuri şi munca mă încălzea. Când ne-am oprit să mâncăm, la amiază, m-am simţit ameţit şi înfrigurat, şi n-am putut mânca. Am continuat urcuşul. Ploaia cădea întruna! Cam pe la mijlocul după-amiezii, Estraven făcu popas sub o streaşină uriaşă de stâncă neagră. Instală cortul aproape înainte de a mă desprinde eu din hamuri. Îmi porunci să intru şi să mă întind.

— N-am nimic, i-am zis.

— Nu-i adevărat, a replicat. Intră!

L-am ascultat, deşi nu-mi plăcuse tonul. Când intră şi el, m-am sculat să gătesc, fiind rândul meu. În aceeaşi manieră categorică, mi-a ordonat să stau nemişcat.

— Nu trebuie să-mi porunceşti, i-am spus.

— Iartă-mă, a zis el cu acelaşi ton, rămânând cu spatele la mine.

— Să ştii că nu-s bolnav.

— N-am de unde să ştiu. Dacă nu-mi spui cinstit, trebuie să ghicesc după felul în care arăţi. Nu ţi-ai recăpătat puterile şi drumul a fost greu. Nu-ţi cunosc limitele.

— O să te anunţ când ajung la ele.

Mă irita stilul acela de superioritate. Era cu un cap mai scund decât mine şi avea un fizic mai degrabă feminin, cu grăsime subcutanata în loc de muşchi. Când trăgeam umăr la umăr, trebuia să-mi reduc pasul după al lui şi să nu-mi folosesc întreaga putere ca să nu-l dezechilibrez. Un armăsar înhămat alături de un asin…