— Deci nu mai eşti bolnav?

— Nu, bineînţeles, sunt obosit. Cum eşti şi tu…

— Da, sunt, a încuviinţat. Îmi făceam griji despre tine. Avem mult de mers.

Nu intenţionase să-şi demonstreze superioritatea. Mă crezuse bolnav, şi oamenii bolnavi trebuie să fie supuşi. Era deschis şi accepta o onestitate reciprocă, pe care era posibil să nu i-o pot oferi. La urma urmei, el nu avea standarde de bărbăţie, de virilitate, care să-i complice susceptibilitatea.

Pe de altă parte, dacă şi-ar fi putut coborî ştacheta shifgrethorului, aşa cum îmi dădusem seama că făcuse cu mine, poate că aş fi renunţat la elementele mai agresive ale mândriei mele masculine, pe care, cu siguranţă, Estraven o înţelegea tot atât de puţin pe cât înţelegeam eu shifgrethorul.

— Cât am mers azi?

Mă privi şi surâse uşor:

— Zece kilometri.

Ziua următoare am făcut doisprezece kilometri, peste încă o zi nouăsprezece, şi după altă zi am părăsit ploaia, norii şi regiunile oamenilor. Era ce-a de-a noua zi a călătoriei noastre. Ajunseserăm la aproape două mii de metri deasupra nivelului mării, pe un platou presărat cu mărturii ale mişcărilor tectonice şi vulcanismului, Dealurile de Foc ale lanţului Sembensyen. Platoul se îngusta treptat spre o vale, care se transforma într-un defileu printre culmi prelungi. Pe măsură ce ne apropiam de capătul trecătorii, norii de ploaie se destrămau. Vântul rece dinspre nord îi spulbera complet, dezgolind piscurile de deasupra coamelor din dreapta şi din stânga. Bazalt şi nea, o împestriţare de negru şi alb strălucitor sub soarele apărut brusc pe un cer azuriu. În faţa noastră, la sute de metri mai jos, aceleaşi rafale violente de vânt dezvăluiau văi întortocheate, pline cu zăpadă şi bolovani, de-a curmezişul cărora se ridica un perete uriaş din gheaţă. Înălţând privirea tot mai sus, până la vârful său, am zărit însăşi Gheaţa — gheţarul Gobrin, orbitor şi nemărginit, pierzându-se în nord, un alb pe care ochii nu-l puteau suporta.

Ici şi colo, din văile pline de sfărâmături, dintre stânci, meandre şi petice de gheaţă se înălţau proeminenţe întunecate. O formă uriaşă se ridica de pe platou până la altitudinea piscurilor între care ne aflam, iar de pe o latură a ei se desprindea, plutind, un fuior de fum lung de peste un kilometru. Hăt departe, se întrevedeau pe gheţar şi alte forme: steiuri, tancuri şi conuri negre de cenuşă. Fumul năvălea din guri fierbinţi, care se căscau la tot pasul.

Estraven rămase înhămat alături de mine, privind măreţia pustietăţii cufundate în tăcere.

— Mă bucur că am ajuns să văd aşa ceva, rosti el.

Încercam acelaşi sentiment. E minunat să ai o destinaţie spre care să călătoreşti, dar, în cele din urmă, cu adevărat importantă este călătoria în sine.

Aici, pe versanţii nordici, nu plouase. Zăpada se întindea prin defileu până în văile cu morene. Am demontat roţile, am scos protecţiile tălpicilor, ne-am pus schiurile şi am pornit… În jos, spre nord, înainte, în imensitatea cea tăcută de foc şi gheaţă, care avertiza cu majuscule alb-negre de-a curmezişul continentului: MOARTE, MOARTE, MOARTE. Sania aluneca precum un fulg, iar noi râdeam fericiţi.

ODYRNY THERN. Din sacul lui de dormit, Ai întreabă:

— Ce scrii, Harth?

— O mărturie.

El chicoteşte.

— Ar fi trebuit să ţin un jurnal pentru arhivele ecumenice, dar niciodată nu m-am putut descurca fără un dictafon.

Îi explic că însemnările mele sunt pentru cei din Estre, care le vor include, aşa cum li se pare mai potrivit, în Analele Domeniului. Vorbind, îmi amintesc de Vatra mea şi de fiul meu. Încerc să-mi alung amintirile şi întreb:

— Părintele tău… adică părinţii tăi… mai trăiesc?

— Nu, răspunde Ai. Au murit acum şaptezeci de ani.

Am căzut pe gânduri. Ai nu avea treizeci de ani.

— E vorba de ani cu altă lungime decât ai noştri?

— Nu… Aha, am înţeles! Eu am sărit în timp. Douăzeci de ani de la Pământ la Hain-Davenant, de acolo cincizeci până la Ollul, de la Ollul până aici încă şaptesprezece. Am trăit în afara Pământului doar şapte ani, însă m-am născut acolo cu o sută douăzeci de ani în urmă.

De mult, în Erhenrang, îmi explicase că timpul se scurtează înăuntrul navelor care merg aproape cu viteza luminii stelelor prin ceruri, totuşi nu făcusem legătura cu durata vieţii unui om sau cu vieţile pe care le lăsa înapoia lui, pe planeta natală. În timp ce trăia numai câteva ore într-una din navele acelea de neînchipuit, mergând de la o planetă la alta, toţi cei pe care îi lăsase acasă îmbătrâniseră şi muriseră, ba chiar şi copiii lor îmbătrâniseră… În cele din urmă am rostit:

— Şi eu care mă crezusem un exilat…

— Tu mi-ai vrut binele mie… iar eu vouă, a replicat şi a râs iarăşi — un sunet vesel în tăcerea sumbră.

În cele trei zile de când părăsiserăm defileul, ne căzniserăm din greu, dar progresaserăm puţin. Totuşi, Ai nu mai era nici posac, nici exagerat de optimist şi avea mai multă răbdare cu mine. Poate că organismul lui eliminase toxinele. Poate că am învăţat să tragem împreună la aceeaşi sanie.

Am petrecut toată ziua coborând pintenul de bazalt pe care l-am escaladat ieri. Din vale, părea o cale accesibilă spre Gheaţă, dar cu cât urcam, cu atât întâlneam mai mult grohotiş şi pante alunecoase, tot mai abrupte, până când nu le-am mai fi putut sui nici fără poveri. În seara asta, vom fi înapoi la poalele pintenului, în valea cu morene. Aici nu creşte nimic, există doar pietre, grohotiş, bolovani, lut şi noroi. În ultimul secol, un braţ al gheţarului s-a retras de pe versantul acesta, înlăturând carnea solului şi a ierbii şi dezgolind scheletul planetei. Ici-colo, fumarolele răspândesc o ceaţă gălbuie şi densă. Aerul miroase a sulf. Sunt -11°C, cerul este înnorat şi văzduhul nemişcat. Sper că nu va începe o ninsoare abundentă până nu depăşim porţiunea dificilă care ne desparte de braţul gheţarului aflat la câţiva kilometri în vestul crestei. Seamănă cu un fluviu lat de gheaţă, coborând de pe platou printre doi vulcani încununaţi de fum şi vapori. Versanţii unuia dintre ei ar putea constitui o cale de acces pe calotă. În est, un gheţar mai mic coboară până la un lac îngheţat, dar are un traseu curbat şi crevasele uriaşe pot fi zărite chiar de aici. Ne este inaccesibil cu echipamentul pe care-l avem. Am fost de acord să încercăm traseul printre vulcani, deşi ocolind spre vest, pierdem cel puţin două zile.

Opposihe Thern. Neserem. Nu se poate merge. Amândoi am dormit toată ziua. Am tras la ham aproape o jumătate de lună. Somnul ne face bine.

Ottormenbod Thern. Neserem. Am dormit destul. Ai m-a învăţat un joc terrian, numit go, care se joacă cu pietre pe o tablă cu pătrăţele. Este pasionant şi dificil. După cum a observat, aici există suficiente pietricele cu care să joci go.

Ai îndură frigul destul de bine. Dacă totul s-ar limita la curaj, ar suporta gerul ca un vierme-de-zăpadă. Mi se pare ciudat să-l văd încotoşmănat în hieb şi haină, cu gluga ridicată, la temperatura asta, deşi când mergem, dacă soarele este pe cer sau vântul nu-i prea tăios, îşi scoate haina şi transpiră ca unul dintre noi. În privinţa temperaturii din cort, trebuie să cădem la un compromis. El ar dori mai cald, eu mai răcoare, şi confortul unuia înseamnă pneumonia celuilalt. Am reglat soba la puterea medie şi el tremură când iese din sac, iar eu năduşesc înăuntru, dar, considerând de la ce depărtări a venit pentru a împărţi acest cort cu mine, ne descurcăm binişor.

Getheny Thanern. Senin după viscol, vânt slab, temperatura de -10°C toată ziua. Am instalat tabăra la poalele versantului vestic al celui mai apropiat vulcan care pe harta mea poartă numele Dremegole. Tovarăşul lui de pe cealaltă parte a râului de gheaţă se numeşte Drumner. Harta nu este prea exactă. Spre apus pot zări un vârf masiv care nu figurează pe ea, iar proporţiile generale sunt greşite. Este evident că orgota nu vin des pe Dealurile de Foc. De fapt, exceptând măreţia peisajului, nu există nici un punct de atracţie. Azi am parcurs optsprezece kilometri dificili, numai printre stânci. Ai a adormit deja. Mi-am zdrelit tendonul călcâiului, smucindu-mi prosteşte piciorul prins între două pietre, şi am şchiopătat toată după-amiaza. Odihna de peste noapte ar trebui sa-l refacă. Mâine coborâm pe Gheaţă.