Îmi dau seama că nu pot descrie prea bine ultimele zile ale călătoriei, pentru că, de fapt, nu mi le reamintesc. Foamea poate ascuţi simţurile, dar nu şi atunci când e dublată de epuizare fizică. Bănuiesc că simţurile mele amorţiseră aproape complet. Ţin minte că aveam crampe de foame, dar nu mai ştiu dacă sufeream din cauza lor. Mai reţin doar un sentiment de eliberare, vag dar continuu, de depăşire a unui prag, de bucurie, şi faptul că mi se închideau ochii de somn. Am atins malul în ziua de doisprezece, Posthe Anner, şi am suit pe o plajă îngheţată în pustiul stâncos şi înzăpezit al coastei Guthen.

Ajunseserăm în Karhide! Ne atinseserăm ţinta. Putea fi însă o reuşită zadarnică, întrucât raniţele ne erau goale. Am sărbătorit succesul cu apă fierbinte. În dimineaţa următoare, ne-am sculat şi am pornit în căutarea unui drum, a unei aşezări. Regiunea era pustie şi nu aveam o hartă a ei. Drumurile erau acoperite cu doi-trei metri de zăpadă şi poate că traversaserăm deja câteva, fără să ne dăm seama. Nu se vedea nici o urmă de ogoare cultivate. În ziua aceea, am rătăcit spre sud şi vest, la fel şi a doua zi. Către seară, printr-o ninsoare slabă, am văzut o lumină strălucind pe o colină îndepărtată în penumbrele amurgului.

Nici unul dintre noi n-a scos un cuvânt.

În cele din urmă, Estraven a întrebat cu glas spart:

— E o lumină?

Mult după căderea nopţii, am intrat clătinându-ne de oboseală într-un sat karhidish: o stradă printre case întunecate, cu acoperişuri înalte, afundate în troiene până la uşile-de-iarnă. Ne-am oprit la cantina satului. Printre obloanele ei înguste se revărsa, în raze şi săgeţi, lumina galbenă întrevăzută peste dealurile iernii. Am deschis uşa şi am intrat.

Era Odsordny Anner, a optzeci şi una zi a călătoriei noastre. Depăşiserăm cu unsprezece zile graficul lui Estraven. Estimase exact proviziile de alimente: cel mult şaptezeci şi opt de zile. După kilometrajul săniei, parcurseserăm o mie trei sute patruzeci şi cinci de kilometri, plus cine-ştie-câţi în ultimele zile. Mulţi fuseseră irosiţi în ocoluri şi dacă ar fi trebuit cu adevărat să mergem o mie trei sute de kilometri, n-am fi reuşit niciodată. Când am obţinut o hartă bună, am văzut că între Ferma Pulefen şi satul acesta erau vreo mie o sută de kilometri. Distanţa şi zilele acelea le petrecuserăm într-un pustiu mut şi ostil: stâncă, gheaţă, cer şi tăcere — nimic altceva timp de optzeci şi una de zile, doar noi doi.

Am intrat într-o odaie largă, puternic luminată, caldă şi plină cu mâncăruri şi arome, cu oameni şi glasuri de oameni. M-am prins de umărul lui Estraven. Către noi s-au întors feţe străine, ochi străini. Uitasem că mai există fiinţe vii care nu seamănă cu Estraven. Eram îngrozit.

De fapt, încăperea era micuţă, iar mulţimea de străini dinăuntru se compunea din şapte-opt persoane, toate la fel de uluite ca mine. Nimeni nu vine în Domeniul Kurkurast în toiul iernii, noaptea, dinspre nord. Rămaseră holbându-se şi toate glasurile amuţiseră.

Estraven vorbi cu o şoaptă abia auzită:

— Cerem ospitalitatea Domeniului.

Vacarm, rumoare, confuzie, alarmă, cuvinte cordiale.

— Am traversat gheţarul Gobrin.

Altă rumoare, alte voci, întrebări se înghesuiseră în jurul nostru.

— Vreţi să aveţi grijă de prietenul meu?

Crezusem că eu rostisem cuvintele acelea, dar Estraven o făcuse. Cineva mă sili să mă aşez. Ne aduseră mâncare, se ocupară de noi, ne îngrijiră, ne acceptară cu braţele deschise.

Ignoranţi, arţăgoşi, pătimaşi, suflete neştiutoare, ţărani de pe ogoare sărace, dar generozitatea lor oferea un sfârşit nobil călătoriei noastre. Ei dădeau cu amândouă mâinile, fără ezitări şi fără meschinărie. Iar Estraven accepta totul, ca un Lord printre Lorzi, sau un cerşetor printre cerşetori.

Pentru pescarii aceia care trăiesc la marginea zonei locuibile a unui continent de abia locuibil, onestitatea este la fel de esenţială ca hrana. Trebuie să fie cinstiţi unul cu celălalt. Sunt prea săraci ca să-şi permită luxul înşelăciunii. Estraven ştia asta şi, după vreo două zile, când ei începură să întrebe, discret şi pe ocolite, respectând shifgrethorul, de ce anume alesese tocmai iarna pentru o excursie pe Gheaţa Gobrin, răspunse imediat:

— N-ar trebui să aleg tăcerea, deşi îmi convine mai mult decât minciuna.

— E bine ştiut că şi oamenii onorabili pot fi surghiuniţi fără ca umbra să li se micşoreze, replicase bucătarul, al doilea om după şeful satului, cantina sa fiind iarna un fel de salon pentru toţi locuitorii Domeniului.

— O persoană poate fi proscrisă în Karhide, o alta în Orgoreyn, spuse Estraven.

— Adevărat, unul de către clanul său, iar altul de regele din Erhenrang.

— Oricât de puternic ar fi un rege, el nu poate micşora umbra nimănui, remarcă Estraven, şi bucătarul păruse satisfăcut.

Dacă ar fi fost surghiunit de propriul clan, Estraven ar fi fost un personaj suspect, însă cei exilaţi de rege nu erau importanţi. Cât despre mine, eram evident un străin, un proscris din Orgoreyn, fapt care îmi era în avantaj.

Nu ne-am dezvăluit identitatea gazdelor noastre din Kurkurast. Estraven ezita să utilizeze nume false, iar cele adevărate nu puteau fi deconspirate. La urma urmei, era un delict să vorbeşti cu Estraven, cu atât mai mult să-l hrăneşti, să-i oferi haine şi adăpost, aşa cum făceau ei. Până şi un sat îndepărtat de pe coasta Guthen avea radio şi nu puteau afirma că nu ştiuseră de ordinul de exil. Doar necunoaşterea reală a identităţii oaspetelui lor le putea oferi o scuză. Vulnerabilitatea lor îl apăsa pe Estraven, chiar înainte de a mă fi gândit la aşa ceva. În cea de-a treia seară petrecută acolo, veni în camera mea să discutăm următorul pas.

Un sat karhidish e asemănător unui străvechi castel terrian, deoarece are puţine construcţii izolate… Cu toate acestea, în înaltele şi întortocheatele clădiri ale Vetrei, Comerţului, Co-Domeniului (nu exista un Lord de Kurkurast) şi Casei Dinafară, fiecare din cei cinci sute de săteni putea găsi intimitate, ba chiar izolare, în odăile înşiruite pe coridoarele străvechi, cu ziduri groase de un metru. Noi aveam două camere la ultimul etaj al Vetrei. Când intră Estraven, stăteam lângă foc, un foc micuţ şi fierbinte, cu miros pătrunzător, din brichete de cărbune din mlaştinile Shenshey.

— În curând trebuie să plecăm de aici, Genry, rosti el.

Mi-l amintesc, stând acolo în lumina slabă, desculţ şi dezbrăcat, cu excepţia unor indispensabili largi din blană, primiţi de la şeful satului. În căldura şi în intimitatea propriilor case, karhidenii stau adesea goi sau doar pe jumătate îmbrăcaţi. În călătoria noastră, Estraven pierduse soliditatea compactă şi pielea netedă care definesc fizicul gethenian, era slab şi acoperit de cicatrice, iar chipul ars de ger părea că fusese pârlit de foc. O siluetă întunecată, aspră şi totuşi evazivă în umbrele jucăuşe proiectate de flăcări.

— Încotro?

— Cred că spre sud-vest. Spre graniţă. În primul rând, să ajungem la un emiţător radio destul de puternic să poţi comunica navei tale unde te afli. După aceea, voi căuta o ascunzătoare. Dacă nu găsesc, mă voi întoarce pentru o vreme în Orgoreyn, pentru a nu abate represaliile asupra celor care ne ajută.

— Cum o să te întorci?

— Aşa cum am mai făcut-o… traversând graniţa. Orgota n-au nimic cu mine.

— Unde o să găsim un emiţător?

— Cel mai apropiat este în Sassinoth.

M-am strâmbat şi el a surâs.

— Aşa departe?

— Sunt vreo două sute cincizeci de kilometri, dar noi am parcurs distanţe mult mai mari pe teren mai dificil. Există drumuri peste tot. O să găsim gazde şi poate avem chiar norocul să ne ia vreo sanie cu motor.

Am încuviinţat din cap, dar mă deprima ideea unei alte etape din drumul nostru hibernal, şi nu spre liman, ci înapoi la frontiera aceea blestemată, unde Estraven putea reveni în exil, lăsându-mă singur.

Am reflectat o vreme şi în cele din urmă am spus: