— Karhide trebuie să accepte o ultimă condiţie înainte de a se putea alătura Ecumenului. Argaven trebuie să-ţi anuleze pedeapsa.

Nu spuse nimic, ci rămase privind focul.

— Vorbesc serios, am insistat. E principala condiţie.

— Mulţumesc, Genry.

Vocea lui, când vorbea încet ca acum, avea în mare măsură timbrul unei femei, uşor răguşit şi fără rezonanţă. Mă privi cu blândeţe, fără zâmbet.

— Nu mă aştept să-mi revăd căminul decât peste multă vreme. Ştii, sunt în exil de douăzeci de ani… Surghiunul acesta nu-i cu mult diferit. Eu o să am grijă de mine, iar tu vei avea grijă de tine şi de Ecumenul tău. Asta trebuie s-o faci singur. Totuşi e prematur să discutăm despre aşa ceva. Anunţă-ţi nava să coboare! După ce o va face, o să mă mai gândesc.

Am rămas încă două zile în Kurkurast, mâncând bine şi odihnindu-ne. Aşteptam o maşină de bătătorit zăpada, care trebuia să vină din sud şi care ne putea lua pe drumul de întoarcere. Gazdele noastre l-au rugat pe Estraven să le povestească tot drumul peste Gheaţă. A făcut-o aşa cum poate doar cineva crescut în tradiţia orală a literaturii: sub forma unei saga, presărată cu expresii tradiţionale şi chiar împărţită în episoade, totuşi exactă şi plină de viaţă, de la focul sulfuros şi întunericul defileului dintre Drumner şi Dremegole, până la rafalele şuierătoare venite printre piscuri, care măturau golful Guthen, cu interludii comice — căderea lui în prăpastie — şi mistice, atunci când vorbea despre sunetele şi tăcerile Gheţii, despre vremea fără umbre sau despre bezna nopţii. Ascultam la fel de fascinat ca toţi ceilalţi, privind faţa oacheşă a prietenului meu.

Am plecat din Kurkurast, înghesuindu-ne în cabina unei maşini de bătătorit zăpada, un vehicul uriaş care presează şi bătătoreşte omătul de pe drumurile karhidish. E principalul mijloc de a menţine circulaţia în timpul iernii, căci încercarea de a îndepărta troienele cu pluguri înseamnă cheltuirea a jumătate din bugetul şi din timpul ţării, şi oricum iarna toţi călătoresc pe tălpici.

Înaintam cu trei kilometri pe oră şi, după căderea nopţii, am ajuns în primul sat, situat în sudul Kurkurastului. Acolo am fost primiţi cu aceeaşi ospitalitate, hrăniţi şi adăpostiţi peste noapte. În ziua următoare, am plecat pe schiuri. Ne aflam de partea continentală a dealurilor de pe coastă, care mai stăvilesc vânturile nordice dinspre golf, într-o regiune mult mai populată, aşa încât nu mai mergeam de la un popas la altul, ci de la o Vatră la alta. De câteva ori, am fost luaţi de sănii cu motor, o dată cale de cincizeci de kilometri. În ciuda ninsorilor abundente, drumurile erau bine bătătorite şi excelent marcate. Aveam permanent mâncare în raniţe, pusă acolo de gazde. La capătul unei zile de mers aproape neîntrerupt, găseam întotdeauna un acoperiş şi un foc.

Cu toate acestea, cele opt-nouă zile de autostop şi schiat printr-un ţinut ospitalier au reprezentat etapa cea mai grea şi mai neplăcută a călătoriei noastre, mai dificilă chiar decât escaladarea gheţarului, mai teribilă decât ultimele zile de foame. Saga luase sfârşit, aparţinea Gheţii. Eram foarte obosiţi. Ne îndreptam în direcţie greşită. Nu mai eram veseli.

— Uneori trebuie să te opui roţii, spunea Estraven. Era la fel de hotărât ca întotdeauna, deşi în mersul său, în glas şi în purtare, vigoarea fusese înlocuită de tenacitate, iar siguranţa de încăpăţânare. Mai tot timpul tăcea şi nici nu mai vorbea des prin telepatie.

Am ajuns în Sassinoth, un oraş cu câteva mii de locuitori, cocoţat pe coline deasupra Ey-ului îngheţat: acoperişuri albe, ziduri cenuşii, dealuri împestriţate cu negrul pădurilor şi al stâncilor, câmpuri albe, iar dincolo de râu mult disputata Vale Sinoth, totul alb…

Am sosit acolo aproape cu mâinile goale. Cea mai mare parte a echipamentului de călătorie fusese dăruită diferitelor gazde şi ne mai rămăseseră doar soba, schiurile şi hainele de pe noi. Despovăraţi, am pornit, cerând lămuriri de câteva ori, nu spre oraş, ci spre o fermă din apropierea acestuia, izolată şi modestă. Nu aparţinea Domeniului, ci ţinea de administraţia Văii Sinoth. Pe timpul când Estraven lucrase ca secretar în administraţia respectivă, se împrietenise cu proprietarul. De fapt, cumpărase ferma pentru acesta, cu un an sau doi în urmă, când îi ajuta pe oameni să se stabilească la est de Ey, în speranţa de a înlătura disputa referitoare la revendicările asupra Văii Sinoth. Însuşi fermierul ne deschise uşa, un om masiv, cu glas blând, cam de vârsta lui Estraven. Se numea Thessicher.

Estraven străbătuse regiunea cu gluga trasă pe ochi, pentru a-şi feri chipul. Se temea să nu fie recunoscut. N-ar fi trebuit să-şi facă asemenea griji. Ar fi fost nevoie de un ochi tare ager ca să-l identifice pe Harth rem ir Estraven în vagabondul acela slab şi cu faţa arsă de soare şi de vânt. Thessicher continua să-l examineze pe furiş, nevenindu-i să creadă că era chiar el.

Fermierul ne-a primit în casă, şi ospitalitatea sa a fost pe măsura celei oferite de celelalte, deşi nu era un om bogat. Cu toate acestea, prezenţa noastră îl stânjenea. Ar fi preferat să nu fim acolo. Era lesne de înţeles: găzduindu-ne, risca să-i fie confiscate toate bunurile. Îşi datora proprietatea prietenului meu, fără ajutorul lui, ar fi rămas nevoiaş şi de aceea n-ar fi fost chiar incorect să i se ceară să rişte drept răsplată. Estraven îi solicită însă ajutorul nu ca plata a datoriilor, ci în semn de prietenie, bizuindu-se pe afecţiunea lui Thessicher, şi nu pe obligaţia sa morală. Într-adevăr, Thessicher se destinse după ce-i trecu prima şovăială. Cu uşurinţa specifică karhidenilor, deveni nostalgic şi volubil, amintindu-şi vechile zile şi peripeţiile cu Estraven;, rămase jumătate din noapte lângă foc. Când Estraven îl întrebă dacă ştia vreun loc pe care să-l folosim drept ascunzătoare, o fermă izolată sau părăsită, unde un proscris putea rămâne o lună-două, sperând în anularea exilului, îi răspunse imediat:

— Stai cu mine.

Lui Estraven îi scânteiară ochii, dar şovăi. Fiind de acord că pericolul era mai mare în vecinătatea oraşului Sassinoth, Thessicher promise să-i găsească o ascunzătoare. N-ar fi fost greu, îi spuse, dacă Estraven şi-ar fi luat un nume fals şi s-ar fi angajat ca bucătar sau lucrător la fermă. Poate că nu era plăcut, însă mult mai bine decât să se întoarcă în Orgoreyn.

— Ce naiba o să faci acolo? Din ce-o să trăieşti?

— Din Comensualitate, răspunse prietenul meu, cu surâsul lui de vidră. Să ştii că ei asigură tuturora locuri de muncă. N-ar fi o problemă. Aş prefera totuşi să rămân în Karhide… dacă crezi cu adevărat că se poate…

Păstrasem soba Chabe, singurul obiect valoros care ne mai rămăsese. Ne slujise, într-un fel sau altul, până la capătul călătoriei. A doua zi după sosirea la ferma lui Thessicher, am luat soba şi am plecat în oraş. Estraven nu m-a însoţit, dar îmi explicase ce să fac şi totul a mers bine. Am vândut soba în târg, iar cu banii luaţi pe ea am suit colina pe care se afla Colegiul Comercial, unde se găsea staţia de radio, şi am plătit zece minute de „emisie-recepţie confidenţiale". Toate staţiile aveau zilnic o perioadă destinată unor asemenea transmisii pe unde scurte. Deoarece majoritatea erau mesaje ale negustorilor pentru agenţii din străinătate, sau pentru clienţii lor din Arhipelag, Sith ori Perunter, preţul era măricel, dar nu exagerat. Oricum, mai mic decât valoarea unei sobe Chabe de ocazie. Cele zece minute destinate mie aveau să fie la ora trei, spre sfârşitul după-amiezii. Nu voiam să-mi petrec ziua schiind între oraş şi ferma lui Thessicher, de aceea am rămas în Sassinoth şi am mâncat un prânz săţios, bun şi ieftin la o cantină. Fără îndoială, bucătăria kafhidish era mai bună decât cea orgota. Mâncând, mi-am reamintit comentariul lui Estraven atunci când îl întrebasem dacă ura Orgoreynul. Mi-am amintit şi de remarca lui de aseară: „Aş prefera totuşi să rămân în Karhide…" Şi m-am întrebat, nu pentru prima dată, ce însemna patriotismul, în ce consta de fapt dragostea de ţară, cum se înfiripa acea loialitate arzătoare care făcuse să tremure glasul prietenului meu şi cum o asemenea iubire reală putea deveni, atât de des, un fanatism stupid şi josnic? Unde se greşea?