După masă, am hoinărit prin Sassinoth. Agitaţia din oraş, magazinele, pieţele şi străzile animate în ciuda ninsorii şi a temperaturii de -18°C, toate păreau o piesă de teatru, ireală, tulburătoare. Încă nu-mi revenisem din singurătatea Gheţii. Eram stânjenit printre străini şi mereu îi simţeam lipsa iui Estraven.

În amurg, am suit strada abruptă, acoperită cu zăpadă bătătorită, spre Colegiu, unde mi s-a explicat modul de funcţionare a emiţătorului. La momentul stabilit, am transmis semnalul de activare către satelitul-releu aflat pe o orbită staţionară, la cinci sute de kilometri deasupra sudului Karhidei. Se găsea acolo tocmai pentru o asemenea situaţie, când nu aveam timpul sau echipamentul necesar să contactez direct nava de pe orbita circumsolară şi nici ansiblul pentru a-i anunţa pe cei de pe Ollul s-o facă ei. Transmiţătorul din Sassinoth era perfect adecvat scopului, dar, pentru că satelitul nu îndeplinea decât simplul rol de releu, nu puteam face mai mult decât să expediez semnalul. Nu puteam şti dacă mesajul fusese primit şi transmis navei. Nu ştiam dacă făcusem bine trimiţându-l. Ajunsesem să accept astfel de incertitudini cu inima împăcată.

Ningea tot mai puternic şi eram silit să petrec noaptea în oraş, pentru că nu cunoşteam atât de bine drumurile încât să pornesc pe viscol. Mai aveam ceva bani şi m-am interesat de un han, dar au insistat să înnoptez la Colegiu. Am cinat cu o mulţime de studenţi gălăgioşi şi m-am culcat într-un dormitor comun. Am dormit cu un sentiment plăcut de securitate, dublat de extraordinara şi constanta generozitate, karhidish faţă de străini. Din capul locului nimerisem în ţara mai bună, iar acum revenisem acolo. Am adormit, însă m-am deşteptat foarte devreme şi am pornit către ferma lui Thessicher înainte de micul dejun, după o noapte agitată, plină de visuri şi treziri.

Soarele care răsărea, micuţ şi rece pe un cer senin, lungea către vest umbrele oricăror movilite de omăt. Drumul se întindea împestriţat cu negru şi alb. Nu se zărea nici o mişcare pe câmpiile troienite, totuşi, hăt departe pe drum, o siluetă micuţă venea spre mine, plutind pe schiuri. L-am recunoscut pe Estraven cu mult înainte de a-i desluşi chipul.

— Ce s-a întâmplat, Therem?

— Trebuie s-ajung la graniţă, mi-a răspuns fără ca măcar să se oprească lângă mine. Deja sufla greu. M-am întors şi am pornit amândoi spre vest, eu străduindu-mă din răsputeri să ţin pasul cu el. Când drumul a cotit, înainte de-a intra în Sassinoth, Estraven l-a părăsit şi a apucat-o pe câmp. Am traversat gheaţa lui Ey cam la doi kilometri în nordul oraşului. Malurile erau abrupte şi după ce am ajuns sus, a trebuit să ne oprim şi să ne odihnim. Nu eram în formă pentru o asemenea cursă.

— Ce sa-ntâmplat? Thessicher…?

— Da. Azi dimineaţă l-am auzit vorbind la radioul lui.

Pieptul lui Estraven se ridica şi cobora în gâfâituri, aşa cum făcuse când zăcuse pe gheaţă lângă crevasa albăstruie.

— Probabil că Tibe a pus o recompensă pe capul meu.

— Blestematul de trădător nerecunoscător! am explodat, bâlbâindu-mă de furie, referindu-mă nu la Tibe, ci la Thessicher, a cărui trădare era cea a unui prieten.

— Aşa este, încuviinţă Estraven, dar am cerut prea mult de la el, am împins prea departe un suflet mărunt. Ascultă-mă, Genry. Întoarce-te în Sassinoth.

— Măcar să te văd trecând graniţa, Therem.

— S-ar putea să fie grăniceri orgota pe acolo.

— O să rămân de partea asta, pentru Dumnezeu…

Surâse. Fără să-şi fi recăpătat încă suflul, se sculă şi porni mai departe, iar eu l-am însoţit.

Am schiat prin multe pădurici îngheţate şi peste colinele şi ogoarele Văii Sinoth. Nu existau nici cea mai mică ascunzătoare, nici un adăpost. Un cer luminat de soare, o lume albă şi noi: două linii de umbră, gonind. Relieful vălurit ne ascunse frontiera până ce am ajuns la mai puţin de două sute de metri de ea. Atunci am văzut-o, brusc, marcată printr-un gard ai cărui stâlpi, cu vârfurile vopsite în roşu, se ridicau doar cu un metru deasupra zăpezii. În partea orgota nu se zărea nici ţipenie. În partea noastră se vedeau urme de schiuri, iar spre sud câteva siluete mărunte, mişcându-se.

— Graniţa e păzită de partea asta. Trebuie să aştepţi până se întunecă, Therem.

— „Inspectorii" lui Tibe, icni el cu amar şi coti în lateral.

Ne-am întors în spatele colinei peste care tocmai venisem şi ne-am căutat un ascunziş. Am rămas toată ziua într-o vâlcea, printre arborii hemmen deşi, ale căror ramuri roşietice se plecau în jurul nostru încărcate de zăpadă. Am analizat mai multe planuri: să mergem spre nord sau spre sud, de-a lungul graniţei, pentru a ne îndepărta de zona aceasta periculoasă, să încercăm să urcăm pe dealurile de la est de Sassinoth, ba chiar să ne întoarcem în nord, în regiunile nepopulate — dar toate variantele au fost respinse. Prezenţa lui Estraven în Karhide era cunoscută şi nu mai puteam călători în văzul tuturora, ca până acum. Alegerea unui traseu prin zonele nelocuite era imposibilă, deoarece nu avem nici cort, nici alimente şi nici prea multă putere. Nu exista decât soluţia forţării graniţei. Un singur drum era liber.

Ne-am ghemuit în adâncitura umbroasă de sub copacii întunecaţi, în zăpadă. Ne-am strâns laolaltă, împrumutându-ne reciproc căldura trupului. Pe la amiază, Estraven a moţăit o vreme, dar mie îmi era prea foame şi prea frig să pot dormi, zăceam acolo, lângă prietenul meu, într-un soi de amorţeală, încercând să-mi amintesc cuvintele pe care mi le citase cândva: „Două sunt una, viaţă şi moarte, totuna…". Semăna cumva cu interiorul, cortului de pe Gheaţă, dar fără adăpost, fără hrană, fără odihnă. Nu mai rămăsese decât tovărăşia noastră şi ea urma să se sfârşească în curând.

În decursul după-amiezii, cerul s-a înceţoşat, iar temperatura a început să scadă. Chiar şi în ascunzătoarea aceasta, unde nu pătrundea vântul, a început să se facă prea frig ca să stăm neclintiţi. A trebuit să ne mişcăm şi cu toate acestea, pe la apus, m-au apucat accese de tremurături, aşa cum mai avusesem în duba-temniţă în care străbătusem Orgoreynul. Mi se părea că întunericul nu va mai veni niciodată. Când umbrele înserării au devenit albastre, am părăsit vâlceaua şi ne-am strecurat la adăpostul copacilor şi al tufişurilor, peste colină, până ce am putut distinge gardul frontierei: câteva punctuleţe neclare pe fundalul zăpezii. Nici o lumină, nici o mişcare, nici un sunet. Hăt departe, către sud-vest, scânteiau luminiţele gălbui ale unui orăşel, vreun sătuc Comensual din Orgoreyn, unde Estraven se putea prezenta cu actele lui de identitate, inacceptabile, asigurându-se cel puţin de găzduirea peste noapte în închisoarea Comensuală sau în cea mai apropiată Fermă de Voluntari. Brusc — acolo, în acel ultim moment, nu mai devreme — mi-am dat seama ce anume mă împiedicase să înţeleg egoismul meu şi tăcerea lui Estraven, unde se ducea el şi la ce se expunea.

— Therem, am rostit, stai…

Pornise însă pe pantă la vale: un schior magnific, pe care acum nu-l mai interesa dacă puteam ţine pasul cu el. Ţâşnise pe o traiectorie rapidă, lungă şi uşor curbată, prin umbrele de pe zăpadă. Se îndepărta de mine, căzând drept în armele grănicerilor. Cred că au strigat nişte avertismente sau somaţii şi undeva s-a aprins o lanternă, dar nu sunt sigur. Oricum nu le-a dat ascultare, ci a continuat să gonească spre gard şi l-au doborât înainte de a-l putea atinge. Nu au folosit armele sonice, care te ameţeau, ci vechile arme de foc, care împroşcau rafale de fragmente metalice. Au tras ca să-l ucidă. Murea, când am ajuns la el, răşchirat şi răsucit de schiurile care se înfipseseră în zăpadă, cu jumătate din piept sfârtecat. I-am luat capul în braţe şi i-am vorbit, dar nu mi-a răspuns. Într-un fel a răspuns totuşi dragostei mele pentru el, pentru că prin confuzia şi tumultul neauzite din mintea lui, părăsită treptat de conştiinţă, a strigat o dată, mut însă limpede: Arek! Atât. L-am ţinut în braţe, acolo în zăpadă, până a murit. M-au lăsat s-o fac. Apoi m-au ridicat şi ne-au despărţit, pe mine mă aştepta închisoarea, iar pe el întunericul.