UNDEVA în însemnările făcute pe durata călătoriei noastre peste gheţarul Gobrin, Estraven se întreba de ce tovarăşul său se ruşina să plângă. I-aş fi putut răspunde, chiar şi atunci, că nu era vorba de ruşine, ci mai degrabă de frică. Acum străbătusem Valea Sinoth — în seara morţii sale — şi ajunsesem în ţinutul rece care se întinde dincolo de frică. Acolo am aflat că poţi plânge cât doreşti, dar că este zadarnic.

Am fost dus în Sassinoth şi întemniţat, pentru că întovărăşisem un proscris şi probabil pentru că nu ştiau ce altceva puteau face cu mine. M-au tratat bine de la început, chiar înainte de a primi ordine oficiale din Erhenrang. M-au închis într-o cameră mobilată din Turnul Lorzilor Aleşi din Sassinoth, aveam un şemineu, un radio şi căpătăm cinci mese zilnic. Confortul lipsea cu desăvârşire. Patul era tare, păturile subţiri, podeaua goală şi aerul rece — o încăpere ca oricare alta din Karhide. Îmi trimiseră însă un medic, ale cărui mâini şi glas constituiau un confort mai de durată şi mai profitabil decât orice întâlnisem vreodată în Orgoreyn. După vizita lui, uşa n-a mai fost încuiată. Îmi amintesc că stătea deschisă, iar eu îmi doream să fie închisă, pentru că de pe coridor venea un curent de aer rece. Nu aveam însă puterea, nici curajul de a coborî din pat să închid uşa temniţei mele.

Medicul, un tânăr grav, cu un aer matern, mi s-a adresat cu blândeţe, dar autoritar:

— Suportaţi acum efectele a cinci-şase luni de subnutriţie şi tracasare. V-aţi epuizat toate rezervele fizice şi psihice. Staţi întins şi odihniţi-vă. Rămâneţi nemişcat ca râurile care iarna îngheaţă în albiile lor. Nu vă agitaţi. Odihniţi-vă.

Dar când adormeam, reveneam mereu în dubă, strângându-mă laolaltă cu ceilalţi, duhnind, tremurând, goi, toţi înghesuiţi, căutând căldura, toţi, mai puţin unul. Unul zăcea singur, lipit de uşă, rece, cu gura plină de sânge închegat. El era Trădătorul. El alesese singurătatea, părăsindu-ne… părăsindu-mă. Mă deşteptam copleşit de mânie, o mânie neputincioasă, care se transforma în lacrimi neputincioase.

Eram probabil destul de bolnav, fiindcă îmi amintesc unele efecte ale febrei, iar într-o noapte, sau poate în mai multe, doctorul rămase cu mine. Nu-mi pot aminti nopţile acelea, doar că vorbeam cu el şi-mi auzeam glasul scâncind ascuţit:

— S-ar fi putut opri. A văzut grănicerii. S-a năpustit drept în arme.

O vreme, tânărul medic n-a rostit nimic.

— Doar nu vreţi să spuneţi că s-a sinucis?

— Poate…

— Dureroasă afirmaţie din partea unui prieten. Dar despre Harth rem ir Estraven nu cred aşa ceva.

Când vorbisem, nu mă gândisem la dispreţul cu care privesc gethenienii sinuciderea. Pentru ei nu reprezintă o opţiune, ca în cazul nostru, ci renunţarea la opţiune, un act de trădare în sine. Pentru un karhidean care nu citeşte cărţile sfinte, crima lui Iuda nu este trădarea lui Hristos, ci sinuciderea, disperarea prin care a anulat şansa iertării, a schimbării şi a vieţii.

— Atunci nu-i spui Estraven Trădătorul?

— Nici n-am făcut-o vreodată. Sunt mulţi cei care n-au crezut niciodată acuzaţiile ce i s-au adus, domnule Ai.

Eu nu puteam însă găsi nici o alinare în asta şi am întrebat:

— Atunci de ce l-au împuşcat? De ce e mort?

Nu mi-a răspuns nimic, deoarece nu avea ce să-mi răspundă.

N-am fost supus unui interogatoriu oficial. M-au întrebat cum am evadat din Ferma Pulefen, cum am ajuns în Karhide şi care fuseseră destinaţia şi intenţia mesajului codificat pe care-l transmisesem prin radio. Le-am spus totul. Informaţiile respective au mers direct în Erhenrang, la rege. Se părea că existenţa navei mele era tăinuită, dar vestea evadării dintr-o închisoare orgota, drumul peste gheţar în timpul iernii şi apariţia mea în Sassinoth erau cunoscute şi comentate peste tot. Emisiunile radiofonice n-au menţionat rolul lui Estraven şi nici moartea lui.

Cu toate acestea, se aflaseră. În Karhide, secretele reprezintă în mare măsură o problemă de discreţie, o tăcere acceptată şi înţeleasă — întrebările sunt omise, dar nu şi răspunsurile. Buletinele informative pomeneau doar de Trimis, domnul Ai, însă toată lumea ştia că Harth rem ir Estraven mă scăpase din mâinile orgota şi mă însoţise peste Gheaţă, până în Karhide, demascând minciuna Comensualilor despre moartea mea subită, cauzată de friguri galbene, în Mishnory, toamna trecută… Estraven apreciase destul de exact efectele întoarcerii mele, greşise doar prin faptul că le subestimase. Datorită străinului de planetă care zăcea bolnav, inert şi indiferent într-o odaie din Sassinoth, în zece zile căzură două guverne.

Desigur, căderea unui guvern orgota înseamnă doar că un grup de Comensuali înlocuieşte alt grup de Comensuali la conducerea Celor Treizeci-şi-Trei. Unele umbre se scurtează şi altele se lungesc, cum se spune în Karhide. În ciuda umilinţei, nu lipsită de precedente, cauzată de demascarea minciunii lor, susţinătorii Sarfului, cei care mă trimiseseră în Pulefen, s-au menţinut la putere până în clipa în care Argaven a făcut publică sosirea iminentă a navei stelare în Karhide. În ziua aceea, partidul lui Obsle, Facţiunea Comerţului Liber, a preluat şefia Celor Treizeci-şi-Trei. Deci, la urma urmei, îi ajutasem cu ceva.

În Karhide, căderea unui guvern înseamnă de obicei dizgraţia şi înlocuirea primului ministru, însoţită de o remaniere a Kyorremyei, deşi asasinatul, abdicarea şi insurecţia reprezintă variante la fel de frecvente. Tibe n-a făcut nici un efort de a se menţine în funcţie. Actuala mea valoare în jocul shifgrethorului internaţional, plus reabilitarea lui Estraven (în mod indirect, datorită mie) îmi conferiseră un prestigiu atât de impresionant încât, după cum am aflat ulterior, Tibe demisionase chiar înainte de a afla guvernul din Erhenrang de mesajul către nava mea. Acţionase în urma denunţului lui Thessicher, aşteptase până ce primise vestea morţii lui Estraven, apoi demisionase. În acelaşi moment, cunoscuse răzbunarea şi înfrângerea.

Când Argaven a fost complet informat, mi-a trimis un mesager, solicitându-mă să mă prezint de îndată în Erhenrang şi mi-a expediat o sumă confortabilă pentru eventualele cheltuieli. Cu aceeaşi mărinimie, Sassinoth îl delegă pe medicul cel tânăr să mă însoţească, întrucât nu-mi revenisem încă pe deplin. Am călătorit în sănii cu motor. Drumul a fost lin şi fără grabă, cu staţionări îndelungate, aşteptând ca maşinile de bătătorit zăpada să cureţe şoseaua, şi cu nopţi petrecute în hanuri. Nu putuse dura mai mult de două-trei zile, deşi mi s-a părut lung şi nu ţin minte multe amănunte, până când, prin Poarta Nordică a capitalei, am pătruns pe străzile adânci, acoperite cu omăt şi umbre.

Am simţit atunci că inima mi s-a întărit cumva şi mintea mi s-a limpezit. Fusesem sfărâmat, făcut bucăţi, dar acum, deşi călătoria mă obosise, simţeam o putere ce rămăsese întreagă în mine. Probabil, cauza o constituia revederea locurilor cunoscute, căci acesta era în sfârşit un loc cunoscut, un oraş în care trăisem şi muncisem mai mult de un an. Ştiam străzile, turnurile, curţile sumbre, drumurile şi faţadele Palatului. Aici ştiam ce aveam de făcut. Pentru prima oară înţelesesem limpede că, întrucât prietenul meu se stinsese, trebuia să termin eu lucrul pentru care el murise. Trebuia să aşez cheia de boltă.

La porţile Palatului mă aştepta ordinul de prezentare la o casă de oaspeţi din incintă. Era Rotonda, ceea ce indica un grad superior de shifgrethor, nu atât o favoare din partea regelui, cât recunoaşterea unei poziţii. De obicei, acolo erau găzduiţi ambasadorii ţărilor prietene. Era un semn bun. Pentru a ajunge însă la Rotondă, trebuia să trecem pe lângă Colţul Roşu şi am privit prin poarta îngustă, arcuită, spre copacul desfrunzit de lângă iazul acoperit cu gheaţă sură şi spre pavilionul ce rămăsese pustiu.

La uşa viitoarei mele reşedinţe, mă aştepta o persoană în hieb alb şi cămaşă purpurie, cu un lanţ de argint peste umeri: Faxe, Prezicătorul Cetăţuii Otherhord. La vederea chipului său blând şi frumos, primul chip cunoscut pe care-l vedeam după multe zile, o undă de uşurare mi-a învăluit hotărârea îndârjită. Când Faxe mi-a luat mâinile cu acel rar salut karhidish de prietenie, am putut răspunde căldurii sale.