— Tu eşti consultantul Sindicatului Presei pentru manuscrisele de fizică, spuse Shevek. Am crezut că voi câştiga timp pentru toată lumea întrebându-te.

Blândeţea lui era fără compromisuri. Deoarece nu dorea să concureze pentru dominaţie, era de neîmblânzit.

— Să câştigi timp? Ce vrei să spui? întrebă Sabul.

Dar Sabul era şi el odonian. Se crispă de parcă ar fi fost chinuit fizic de propria-i ipocrizie, se îndepărtă de Shevek, se întoarse din nou la el şi continuă plin de invidie, cu vocea îngroşată de mânie.

— Dă-i drumul! Publică nenorocitul acela de articol! Mă voi declara incompetent să-mi exprim părerea despre el. Le voi spune s-o consulte pe Gvarab. Ea e experta în Simultaneitate, nu eu. Infatuată senilă şi mistică! Universul ca o imensă coardă de harfă, oscilând în interiorul şi în afara existenţei! Apropo, ce note cântă? Nu cumva pasaje din Armoniile Numerice? Adevărul este că eu sunt incompetent — cu alte cuvinte, mă opun — să recomand CPD-ului sau Presei excremente intelectuale!

— Lucrarea pe care am făcut-o pentru tine, răspunse Shevek, este o parte a cercetărilor mole urmând ideile lui Gvarab cu privire la Simultaneitate. Dacă o vrei pe una, trebuie să o accepţi şi pe cealaltă. Grânele cresc mai bine pe bălegar, cum spunem noi în nord-vest.

Rămase o vreme în picioare şi pentru că nu obţinu nici un răspuns verbal de la Sabul, spuse la revedere şi plecă.

Ştia că uşor, fără violenţă aparentă, câştigase o luptă. Dar violenţa fusese comisă.

Aşa cum prezisese Mitis, era "omul lui Sabul". De ani de zile acesta încetase a mai fi un fizician activ; marea lui reputaţie se baza pe exproprierea altor inteligenţe. Shevek trebuia să gândească iar Sabul să primească onorurile.

Evident, era o situaţie intolerabilă din punct de vedere etic şi pe care Shevek se cuvenea să o denunţe, evitând-o. Numai că n-o va face. Avea nevoie de Sabul. Dorea să publice lucrările şi să le trimită acelora care le puteau înţelege, fizicienilor urrasieni. Avea nevoie de ideile lor, de criticile lor, de colaborarea lor.

Aşa că se târguiseră, el şi Sabul, se târguiseră ca nişte profitori. Nu fusese o bătălie, ci o negociere. Tu îmi dai asta, iar eu îţi dau pe cealaltă. Refuză-mă şi te refuz şi eu. Vândut? Vândut! Cariera lui Shevek, la fel ca existenţa societăţii din care făcea parte, depindea de menţinerea unui contract neadmis pe bază de profit. Nu o relaţie de ajutor reciproc şi solidaritate, ci o relaţie de exploatare, mecanică, nu organică. Oare funcţia adevărată poate rezulta din disfuncţia de bază?

Dar tot ce vreau eu este să-mi fac treaba, pleda Shevek în gând, în timp ce traversa aleea spre piaţa unde se afla domiciliul său, în după-amiaza aceea cenuşie, printre rafale de vânt. Este datoria, bucuria mea, scopul întregii mele vieţi. Omul cu care sunt nevoit să lucrez este competitiv, un căutător de putere, un profitor, dar asta nu se poate schimba; dacă vreau să lucrez, trebuie să lucrez cu el.

Se gândi la Mitis şi la avertismentul ei. Se gândi la Institutul din nord-vest şi la petrecerea din ajunul plecării sale. I se părea tare mult de atunci, totul copilăresc de paşnic şi de sigur. Ar fi putut plânge de nostalgic. La intrarea Institutului de Ştiinţele Vieţii o fată îl privi în trecere şi i se păru că seamănă cu fata aceea — cum o cheamă? — cea cu părul scurt, care mâncase atâtea gogoşi în seara cu petrecerea. Se opri şi se întoarse, dar fata dispăruse după colţ. Oricum, aceasta avea părul lung. S-au dus, toate s-au dus. Ieşi de la adăpostul intrării în bătaia vântului. Cădea o ploaie fină, împrăştiată de vânt. Atunci când se întâmpla să plouă, ploaia era împrăştiată. Era o lume uscată. Uscată, palidă, duşmănoasă. "Duşmănoasă!" exclamă Shevek cu glas tare, în iotică. Niciodată nu auzise limba vorbită. Suna foarte ciudat. Stropii de ploaie îi înţepau faţa ca şi cum ar fi aruncat cineva cu pietriş. Durerii din gât i se alăturase o cumplită durere de cap de Care tocmai deveni conştient. Ajunse la camera 46 şi se întinse pe platforma-pat care de data aceasta i se păru mult mai jos decât de obicei. Tremura şi nu se putea opri. Îşi trase pe el pătura portocalie şi se ghemui, încercând să doarmă, dar nu se putea opri din tremurat deoarece era în bătaia unui constant bombardament atomic, din toate părţile, a cărui intensitate creştea odată cu creşterea temperaturii.

Nu fusese niciodată bolnav şi niciodată nu cunoscuse o stare de disconfort fizic mai rea decât oboseala. Neavând nici o idee cum se manifestă temperatura ridicată, avu impresia, în intervalele de luciditate ale nopţii nesfârşite, că e pe cale să înnebunească. În zori, teama de nebunie îl făcu să caute ajutor. Îi era prea teamă de sine însuşi pentru a cere ajutor vecinilor de pe coridor; se auzise delirând în timpul nopţii. Se târî până la clinica locală, la opt blocuri distanţă. Străzile reci, strălucind în lumina soarelui, învârtindu-se cu solemnitate în jurul său. La clinică îi diagnosticară nebunia drept o uşoară pneumonie şi îi spuseră să stea la pat în Salonul Doi. Shevek protestă. Asistenta

Îl acuză de comportament egoist, explicându-i că dacă merge acasă, un medic va trebui să se ostenească şi să-l viziteze acolo, pentru a-i asigura îngrijire particulară. Se culcă în Salonul Doi. Toţi ceilalţi pacienţi din salon erau vârstnici. Îşi făcu apariţia o asistentă care îi oferi un pahar cu apă şi o pilulă.

— Ce e asta? întrebă el bănuitor şi clănţănind din dinţi.

— Antipiretic.

— Aia ce mai e?

— Coboară febra.

— N-am nevoie.

— Bine, spuse asistenta ridicând din umeri şi ieşi din salon. Majoritatea anarresienilor tineri considerau că este ruşinos

să fii bolnav, rezultat al profilaxiei foarte reuşite din societatea lor, poate şi din pricina unei confuzii apărute în urma folosirii analoge a termenilor "sănătos" şi "bolnav". Simţeau că boala este o crimă, fie ea şi involuntară. Să te supui impulsului criminal, să îl stimulezi prin administrarea de analgezice, e imoral. Se arătau prudenţi când era vorba de pastile şi injecţii. Dar când intervenea vârsta mijlocie şi bătrâneţea, cei mai mulţi îşi schimbau părerea. Durerea era mai mare decât ruşinea. Asistenta le administra celor doi bătrâni din Salonul Doi medicamentele, iar aceştia glumeau cu ea. Shevek urmărea scena cu o morocănoasă lipsă de înţelegere.

Mai târziu, apăru un doctor cu o seringă.

— Nu vreau, spuse Shevek.

— Încetează cu egoismele. Întoarce-te! spuse doctorul, iar Shevek se supuse.

Mai târziu apăru o femeie care îi oferi o cană cu apă, dar Shevek tremura atât de violent încât vărsă toată apa, udând pătura.

— Lasă-mă în pace, spuse el. Cine eşti?

Femeia îi spuse, dar el nu înţelese şi îi spuse să plece, că se simte foarte bine. Apoi îi explică motivul pentru care ipoteza ciclică, deşi neproductivă în sine, este esenţială, piatră de temelie pentru propria sa abordare a unei posibile teorii a Simultaneităţii. Shevek vorbea parţial în propria sa limbă şi parţial în iotică, scriind formule şi ecuaţii cu cretă pe o tăbliţă, pentru ca ea şi restul grupului să înţeleagă, convins că nu vor pricepe treaba cu piatra de temelie. Femeia îi atinse obrajii şi îi legă părul la spate. Avea mâinile răcoroase. Niciodată în viaţă Shevek nu

simţise ceva mai plăcut decât atingerea mâinilor ei. Vru să-i strângă mâna. Nu mai era acolo. Plecase.

Mult după aceea, era treaz. Respira normal. Se simţea perfect. Totul era aşa cum trebuie. Nu simţea dorinţa să se mişte. A se mişca înseamnă a deranja momentul stabil, perfect, echilibrul lumii. Lumina iernii pe tavan era de o frumuseţe greu de exprimat. Rămase întins pe pat, privind-o. Bătrânii din salon râdeau, cu râsul lor bătrân, răguşit, ca un cotcodăcit, un sunet minunat. Femeia veni din nou şi se aşeză pe patul lui. Shevek privi spre ea şi îi zâmbi.

— Cum te simţi?

— Nou-născut. Tu cine eşti?

— Mama.

— Renaştere. Doar că ar trebui să primesc un trup nou, nu tot pe cel dinainte.