— Despre ce tot vorbeşti?

— Despre Urras. Renaşterea este un element al religiei lor.

— Încă mai delirezi, spuse ea, atingându-i fruntea. Nu mai ai febră.

Glasul ei rostind aceste cuvinte atinse ceva foarte profund din fiinţa lui Shevek, un loc întunecos, închis cu ziduri, unde acel ceva reverbera în întuneric. O privi pe femeie şi exclamă, cuprins de spaimă:

— Eşti Rulag!

— Eu ţi-am spus cine sunt. Chiar de mai multe ori.

Femeia păstra pe chip o expresie de dezinteres, chiar umor. Nu se mai punea problema ca Shevek să mai susţină ceva, era prea slăbit pentru a face vreo mişcare, dar se trase înapoi cuprins de o spaimă nedisimulată, de parcă nu ar fi fost mama lui ci propria sa moarte. Ea nu dădu nici un semn că ar fi observat această mişcare uşoară.

Era o femeie frumoasă, brunetă, cu trăsături delicate şi bine proporţionate, fără să-şi arate vârsta, deşi trebuie să fi trecut de patruzeci. Totul la ea era armonios şi controlat. Avea o voce joasă, cu un timbru plăcut.

— N-am ştiut că eşti aici, în Abbenay, nici unde eşti, nici măcar dacă mai exişti. Eram la depozitul Presei uitându-mă prin unele publicaţii noi, selectând lucrări pentru biblioteca de Engineering şi am zărit o carte de Sabul şi Shevek. Pe Sabul îl cunoşteam, desigur. Dar cine e Shevek? De ce îmi sună atât de familiar? Nu mi-a venit ideea decât după un minut şi mai bine. Ciudat, nu? Dar nu părea rezonabil. Shevek pe care îl cunoşteam eu ar avea doar douăzeci de ani, nu putea fi coautor la tratate de metacosmologie cu Sabul. Dar oricare alt Shevek ar trebui să fie chiar mai mic de douăzeci!… Aşa că am venit să mă conving. Un băiat de la domiciliu mi-a spus că te afli aici… Aceasta este o clinică surprinzător de slab asigurată cu personal. Nu înţeleg de ce sindicaliştii nu solicită mai multe repartiţii de la Federaţia Medicală, sau altfel să reducă numărul de internări. Unii dintre medicii şi asistentele de aici lucrează opt ore pe zi! Bineînţeles, există oameni în domeniul medical care chiar doresc acest lucru: impulsul de autosacrificiu. Din nefericire, acesta nu conduce la eficienţă maximă… E ciudat că te-am găsit. Nu te-aş fi cunoscut niciodată… Tu şi cu Palat mai ţineţi legătura? Ce mai face?

— E mort.

— Ah!

În vocea lui Rulag nu se citea nici o pretenţie de şoc sau durere, doar un fel de obişnuinţă tristă, o notă posomorâtă. Shevek se simţi mişcat de asta, îi îngăduia să o vadă, pentru moment, ca pe o fiinţă umană.

— De cât timp a murit?

— De opt ani.

— Nu putea avea mai mult de treizeci şi cinci de ani.

— A fost un cutremur la Wide Plains. Locuiam acolo de aproape cinci ani, el era inginerul constructor al comunităţii. Cutremurul a deteriorat centrul de învăţare. El era împreună cu alţii, încercând să scoată afară câţiva dintre copiii prinşi înăuntru. S-a produs al doilea cutremur şi toată chestia s-a prăbuşit. Au fost ucise treizeci şi două de persoane.

— Erai acolo?

— Plecasem pentru a începe pregătirea la Institutul regional cu vreo zece zile înainte de cutremur.

Ea rămase pe gânduri, cu chipul neted şi liniştit.

— Bietul Palat! Într-un fel, i se potriveşte — să ii murit împreună cu alţii, o statistică, unul din treizeci şi doi…

— Valorile statistice ar fi fost mult mai ridicate dacă el n-ar fi intrat în clădire, spuse Shevek.

Abia atunci femeia îl privi. Privirea ei nu dezvăluia ce emoţii trăieşte ori nu. Cuvintele ei puteau fi spontane sau deliberate, Shevek nu-şi dădea seama.

— Ţineai mult la Palat.

Shevek nu răspunse.

— Nu semeni cu el. De fapt, semeni cu mine, exceptând culoarea. Îmi închipuiam că vei semăna cu Palat. Aşa am presupus. E straniu cum imaginaţia face asemenea presupuneri. Aşadar, locuia împreună cu tine?

Shevek dădu din cap.

— A avut noroc, spuse ea fără să suspine, deşi în voce i se ghicea un suspin înăbuşit.

— Şi eu.

— Da, aş fi putut păstra legătura cu tine, continuă ea după o pauză, zâmbind abia imperceptibil. Mă acuzi că n-am făcut-o?

— Să te acuz? Nici nu te-am cunoscut.

— Ba da. Palat şi cu mine te-am păstrat cu noi, la domiciliu, după ce ai fost înţărcat. Amândoi am vrut-o. Primii ani sunt aceia în care contactul individual este esenţial; psihologii au dovedit-o fără tăgadă. Socializarea deplină nu se poate dezvolta decât dintr-un început afectiv… Doream să continuăm parteneriatul. Am încercat să aranjez să-l repartizeze pe Palat aici, la Abbenay. Dar niciodată nu s-a ivit vreun loc în linia lui de activitate şi nu putea veni fără repartiţie. Avea o notă de încăpăţânare… La început, îmi mai scria, din când în când, să-mi spună ce mai faci, după care a încetat să-mi mai scrie.

— N-are importanţă, spuse tânărul.

Faţa sa, slăbită de boală, era acoperită de picături fine de sudoare care dădeau obrajilor şi frunţii sale un aspect argintiu, uleios. Urmară câteva clipe de tăcere, apoi Rulag reluă discuţia cu vocea ei controlată, plăcută.

— Ba da, avea şi încă mai are importanţă. Dar Palat a fost acela care a rămas cu tine şi te-a îndrumat în timpul anilor de integrare. El era îndatoritor, părintesc, aşa cum eu n-am fost niciodată. În cazul meu, pe primul loc vine munca. Cu toate acestea, Shevek, mă bucur că eşti aici, acum. Poate că îţi voi fi de vreun folos de data aceasta. Ştiu că la prima vedere Abbenay este un loc neplăcut. Te simţi pierdut, izolat, lipsit de solidaritatea simplă pe care o oferă micile aşezări. Cunosc oameni interesanţi, pe care aş dori să-i întâlneşti. Oameni care probabil

ţi-ar fi de folos. Îl cunosc pe Sabul; am idee de ceea ce ţi s-ar putea întâmpla în relaţia cu el şi cu întregul Institut. Aici sunt jucate jocuri ale dominaţiei. Îţi trebuie o oarecare experienţă pentru a şti cum pot fi dejucate. În orice caz, mă bucur că eşti aici. Îmi face o plăcere pe care niciodată nu am căutat-o… un fel de bucurie… Ţi-am citit cartea. Este a ta, nu? Altfel de ce ar publica Sabul în colaborare cu un student de douăzeci de ani? Subiectul mă depăşeşte. Eu nu sunt decât un simplu inginer. Sunt mândră de tine, trebuie s-o mărturisesc. Ciudat, nu? Lipsit de raţiune. Chiar proprietarist. Ca şi cum tu ai fi ceva care îmi aparţine! Dar pe măsură ce omul îmbătrâneşte, are nevoie de anumite asigurări care nu sunt întotdeauna în totalitate rezonabile. Asta pentru a mai putea continua.

Shevek îi înţelegea singurătatea, îi simţea durerea şi asta nu-i făcea plăcere. Se simţea ameninţat. Era ameninţată loialitatea tatălui său, dragostea aceea curată, constantă în care viaţa sa prinsese rădăcini. Ce drept avea ea, care îl părăsise pe Palat la nevoie, să vină, arunci când avea ea nevoie, la fiul lui Palat? El nu avea nimic, absolut nimic, să-i ofere, ei sau altcuiva.

— Ar fi fost mai bine, spuse el, dacă ai fi continuat să te gândeşti şi la mine ca la o valoare statistică.

— Ah, rosti ea răspunsul blând, obişnuit, dezolat, îndreptându-şi privirea în altă parte.

Bătrânii de la celălalt capăt al salonului o admirau, dându-şi ghionturi unul altuia.

— Am impresia, continuă ea, că am încercat să ridic o pretenţie asupra ta, dar m-am gândit în termenii în care tu ai încerca să formulezi vreo pretenţie asupra mea. Daca ai vrea.

El nu spuse nimic.

— Bineînţeles, nu suntem decât biologic mamă şi fiu, adăugă ea, redobândindu-şi zâmbetul abia schiţat. Tu nu-ţi aduci aminte de mine, iar copilul pe care mi-l amintesc eu nu este bărbatul acesta de douăzeci de ani. Toate astea ţin de trecut, sunt irelevante. Dar aici şi acum, suntem frate şi soră. Şi asta contează cu adevărat, nu?

— Nu ştiu.

Rulag rămase tăcută timp de un minut, apoi se ridică.

— Ai nevoie de odihnă. Erai destul de bolnav când am venit prima dată. Doctorii spun că te vei face bine. Nu cred că mă voi mai întoarce.

El nu răspunse.

— La revedere, Shevek, spuse ea, întorcându-i spatele.

Shevek zări, ori poate că nu era decât un coşmar al imaginaţiei sale, chipul ei schimbându-se drastic în timp ce vorbea, spărgându-se, sfărâmându-se. Trebuie să fi fost doar imaginaţia. Rulag ieşi din salon cu mersul ei graţios, măsurat, de femeie bine făcută, iar el o văzu oprindu-se şi discutând, cu zâmbetul pe buze, cu asistenta de pe hol.