Lacrimile greu de stăpânit ale vârstei înaintate apăruseră în ochii pe jumătate orbi ai lui Atro. Shevek puse mâna pe braţul bătrânului, ca pentru a-l linişti, dar nu-i răspunse.

— Până la urmă o vor obţine, desigur. Şi chiar se cuvine s-o obţină. Adevărul ştiinţific va ieşi la iveală, nu poţi ascunde soarele sub o piatră. Dar înainte de a o obţine, vreau să plătească pentru ea! Vreau să ne ocupăm locul meritat. Vreau respect şi asta poţi câştiga tu pentru noi. Tranzilienţa — dacă stăpânim tranzilienţa, deplasările lor interstelare nu vor face nici cât o ceapă degerată. Nu vreau bani, ştii prea bine. Vreau să fie recunoscută superioritatea ştiinţei cetiene, superioritatea inteligenţei cetiene. Dacă trebuie neapărat să existe o civilizaţie interstelară, atunci, pentru Dumnezeu, nu vreau ca semenii mei să fie membrii inferiori ai acesteia! Trebuie să ne facem intrarea ca oameni nobili, purtând în mâini un dar grozav — iată cum trebuie să se întâmple! În sfârşit, uneori mă aprind când vine vorba de asta. Apropo, în ce stadiu te mai afli cu cartea?

— În ultima vreme am lucrat la Ipoteza gravitaţională a lui Skask. Am senzaţia că greşeşte atunci când foloseşte numai ecuaţii diferenţiale parţiale.

— Dar ultima ta lucrare a fost despre gravitaţie. Când ai de gând să abordezi problema principală?

— Ştii că pentru noi, odonienii, mijloacele înseamnă scopul, răspunse Shevek nonşalant. În afară de aceasta, nu pot prezenta prea bine o teorie a timpului care omite gravitaţia, nu?

— Vrei să spui că ne-o oferi în bucăţele şi fărâme? întrebă Atro bănuitor. Asta nu mi-a trecut prin minte. Aş face mai bine să mă mai uit o dată la ultima ta lucrare. Unele părţi nu au însemnat mare lucru pentru mine. Ochii îmi obosesc foarte uşor în ultima vreme. Cred că nenorocitul acela de proiector-amplificator pe care sunt nevoit să-l folosesc la citit nu mai funcţionează cum trebuie. Parcă nu mai proiectează cuvintele atât de clar.

Shevek îl privi pe bătrân cu mustrări de conştiinţă şi afecţiune, dar nu-i spuse nimic mai mult despre stadiul în care se afla teoria sa.

Lui Shevek i se trimiteau zilnic invitaţii la recepţii, inaugurări, deschideri şi aşa mai departe. Le onora pe unele, deoarece venise pe Urras cu o misiune şi trebuia să încerce să o ducă la îndeplinire: trebuie să impună ideea de frăţie, trebuie să reprezinte, prin propria sa persoană, solidaritatea celor Două Lumi. Lua cuvântul, iar oamenii îl ascultau şi spuneau: "Cât de adevărat!"

Îşi punea întrebarea de ce guvernul nu-l împiedică să vorbească. Chifoilisk trebuie să fi exagerat, pentru atingerea propriilor sale scopuri, amploarea controlului şi cenzurii pe care o puteau exercita. Ceea ce spunea el, Shevek, era anarhism pur, iar ei nu-l împiedicau. Dar chiar aveau nevoie să-l oprească? I se părea că de fiecare dată se adresează aceloraşi oameni: bine îmbrăcaţi, bine hrăniţi, manieraţi, zâmbitori. Erau, oare, aceştia singura categorie de oameni de pe Urras? "Durerea este aceea care îi uneşte pe oameni", spunea Shevek, în picioare, în faţa lor, iar ei dădeau din cap şi rosteau "Cât de adevărat!"

Treptat, ajunse să-i urască şi, dându-şi seama de aceasta, începu pe neaşteptate să nu le mai accepte invitaţiile.

Dar, făcând aşa ceva, însemna să-şi accepte eşecul şi să-şi sporească propria izolare. Nu făcea ceea ce venise aici să facă. Nu pentru că ei îl izolau — îşi spunea — ci pentru că, aşa cum se întâmpla de obicei — el se izolase complet de ei. Era singur, sufocant de singur, în mijlocul tuturor oamenilor pe care îi întâlnea zilnic. Problema consta în aceea că nu era în contact. Avea senzaţia că pe parcursul tuturor acelor luni nu fusese în contact cu nimic şi cu nimeni de pe Urras.

Într-o seară, la masă, în cantina profesorilor plini, afirmă:

— Ştiţi, nu ştiu cum trăiţi voi, aici. Văd casele particulare din exterior. Dar din interior nu cunosc decât viaţa voastră care de fapt nu este particulară — sălile de întruniri, cantinele, laboratoarele…

A doua zi Oiie, destul de crispat, îl întrebă pe Shevek dacă nu i-ar plăcea să servească cina şi chiar să rămână peste noapte, la următorul week-end, acasă la Oiie.

Era în Amoeno, un sat situat la câteva mile de Ieu Eun şi după standardele urrasiene era o casă modestă, de condiţie mijlocie, poate mai veche decât multe altele. Fusese construită cu vreo trei sute de ani înainte, din piatră, cu pereţii acoperiţi de lambriuri de lemn. La cadrele ferestrelor şi la uşi era folosit caracteristicul arc dublu iotic. O relativă absenţă a mobilierului îi făcu imediat plăcere lui Shevek; camerele păreau austere, spaţioase, cu suprafeţele lor mari de pardoseală bine lustruită. Niciodată nu se simţise în largul lui în mijlocul decoraţiilor şi facilităţilor extravagante ale clădirilor publice în care aveau loc recepţiile, inaugurările şi aşa mai departe. Urrasienii aveau gust, dar adesea părea că se află în conflict cu impulsul către ostentaţie — către cheltuielile evidente. Originea naturală, estetică a dorinţei de a poseda lucruri era ascunsă şi pervertită de constrângerile economice şi competitive care, la rândul lor, se răsfrângeau asupra calităţii lucrurilor. Tot ceea ce realizau era un fel de bogăţie mecanică. Aici, în schimb, exista graţie, obţinută prin abţinere.

Un servitor le luă hainele la uşă. Soţia lui Oiie urcă să-l întâmpine pe Shevek din bucătăria aflată la subsol, unde dăduse îndrumări bucătarului.

În timp ce conversau înainte de cină, Shevek se descoperi vorbindu-i numai ei, aproape în exclusivitate, cu o anumită prietenie, o dorinţă de a o face să-l placă şi care îl surprinse. Dar se simţea atât de bine că se poate adresa din nou unei femei! Nu este de mirare că îşi simţise existenţa retezată, artificială, printre bărbaţi, veşnic bărbaţi, lipsindu-i tensiunea şi atracţia diferenţei sexuale. Iar Sewa Oiie era într-adevăr atrăgătoare. Admirându-i liniile delicate ale gâtului şi tâmplelor, uită complet de obiecţiunile lui cu privire la obiceiul urrasian de a rade capul femeilor. Ea era reticentă, chiar timidă; el încercă să o facă să se simtă în largul ei în prezenţa lui şi se arătă deosebit de mulţumit când avu impresia că reuşeşte.

Intrară în casă pentru cină şi li se alăturară doi copii.

— Pur şi simplu nu mai poţi găsi o guvernantă cumsecade prin locurile astea, spuse Sewa Oiie, scuzându-se.

Shevek îşi exprimă acordul, fără a şti ce este aceea o guvernantă. Îi privea pe cei doi băieţei cu aceeaşi uşurare, cu aceeaşi încântare. Rar mai zărise câte un copil de când plecase de pe Anarres.

Erau copii foarte curaţi, liniştiţi, vorbind atunci când li se adresa cineva, îmbrăcaţi în haine şi pantaloni scurţi albaştri, de catifea. Îl priveau pe Shevek cuprinşi de uimire, ca pe o creatură din Spaţiul Exterior. Băiatul de nouă ani era sever cu cel de şapte, murmurând tot timpul să nu se mai uite aşa, ciupindu-l fără milă atunci când nu asculta. Micuţul îl ciupea şi el la rândul lui şi încerca să-l lovească pe sub masă cu piciorul. Principiul Superiorităţii nu părea a fi foarte bine clarificat în mintea lui.

Acasă, Oiie era cu totul alt om. Expresia aceea secretoasă îi dispărea de pe chip, iar când vorbea nu mai tărăgăna vorbele. Familia îl trata cu respect, dar în respectul acela se simţea reciprocitatea. Shevek auzise multe din părerile lui Oiie despre femei şi fu surprins să vadă că acesta îşi trata soţia curtenitor, chiar cu delicateţe. "Asta înseamnă cavalerism", îşi spuse Shevek, care învăţase de curând cuvântul, dar în curând ajunse la concluzia că este ceva mai mult. Oiie ţinea la soţia lui şi avea încredere în ea. Se purta cu ea şi cu copiii săi aproape aşa cum s-ar fi purtat un anarresian. De fapt, acasă Oiie arăta, deodată, ca un gen de om simplu, cu sentimente frăţeşti, un om liber.

1 se părea lui Shevek o libertate foarte limitată, o familie foarte îngustă, dar se simţea atât de mult în largul lui încât nu simţea nici o dorinţă de a formula critici.