Într-o pauză a conversaţiei, băieţelul cel mic spuse cu vocea sa delicată, limpede:

— Domnul Shevek nu se poartă prea frumos.

— De ce nu? întrebă Shevek înainte ca soţia lui Oiie să-l poată admonesta pe copil. Ce am făcut?

— Nu aţi spus mulţumesc.

— Pentru ce?

— Când v-am dat farfuria cu murături.

— Ini! Încetează!

Sadik! Nu fi egoist! Tonul era exact acelaşi.

— Am crezut că le împarţi cu mine. Au fost un dar? În ţara mea nu spunem mulţumesc decât pentru daruri. Împărţim alte lucruri fără să mai vorbim despre asta. Înţelegi? Vrei murăturile înapoi?

— Nu, nu îmi plac! răspunse copilul, privindu-l pe Shevek drept în faţă cu ochii săi negri, senini.

— Atunci mi se pare foarte simplu să mă servesc şi eu, răspunse Shevek.

Băiatul cel mare se frământa de dorinţa suprimată de a-l ciupi pe Ini, dar Ini râse, arătându-şi dinţişorii albi. După o vreme, într-o altă pauză, spuse aproape şoptit, aplecându-se spre Shevek:

— Ţi-ar plăcea să vezi vidra mea?

— Da.

— E în grădina din spate. Mama a dat-o afară pentru că s-a gândit că te-ar putea deranja. Unii oameni mari nu iubesc animalele.

— Îmi place să le văd. În ţara mea nu avem nici un animal.

— Nu? întrebă băiatul cel mare privindu-l mirat. Tată! Domnul Shevek spune că nu au animale!

— Dar ce aveţi? îl întrebă şi Ini, privindu-l la fel.

— Alţi oameni. Peşti. Viermi. Mai sunt şi holumi.

— Ce sunt holumii?

Conversaţia continuă timp de o jumătate de oră. Era pentru prima dată când Shevek fusese rugat aici, pe Urras, să descrie Anarres. Copiii puneau întrebările, dar părinţii ascultau cu interes. Cu o oarecare scrupulozitate, Shevek se îndepărtă de modul etic; doar nu se afla acolo pentru a face propagandă în faţa copiilor gazdelor sale. Le spuse pur şi simplu cum arată praful, cum este Abbenay, ce fel de haine îmbracă oamenii, ce fac oamenii când au nevoie de haine noi, ce fac copiii la şcoală. Această ultimă parte, contrar voinţei sale, avu caracter propagandistic. Ini şi Aevi erau fascinaţi de descrierea unei programe care includea cultivarea pământului, tâmplărie, reciclarea apelor reziduale, tipărit, instalaţii, repararea drumurilor, dramaturgie şi toate celelalte preocupări ale comunităţii adulte, precum şi de afirmaţia sa că nimeni nu era niciodată pedepsit, pentru nimic.

— Deşi, preciză el, uneori te pun să te descurci de unul singur.

— Dar ce îi face pe oameni să menţină ordinea? interveni Oiie pe neaşteptate, de parcă întrebarea, neformulată de multă vreme, izbucnise din el în urma presiunii. De ce nu se jefuiesc şi nu se omoară unul pe altul?

— Nimeni nu posedă nimic pentru a fi jefuit. Dacă ai nevoie de lucruri, le iei de la depozit. Cât despre violenţă, ei bine, nu prea ştiu, Oiie. În condiţii obişnuite, m-ai ucide? Iar dacă ai ţine neapărat s-o faci, te-ar împiedica oare o lege care ar fi împotrivă?

Constrângerea este mijlocul cel mai puţin eficient de a asigura ordinea.

— Bine, dar cum îi puneţi pe oameni să facă muncile murdare?

— Ce munci murdare? întrebă soţia lui Oiie, neatentă.

— Strângerea gunoaielor, săparea mormintelor, spuse Oiie.

— Extragerea mercurului, adăugă Shevek şi era cât pe-aci să adauge şi "procesarea rahatului" dar îşi aminti tabuul iotic privitor la termenii scatologici.

Reflectase, chiar de la începutul şederii sale pe Urras, că urrasienii trăiesc printre munţi de excremente, dar niciodată nu pronunţase cuvântul cu pricina.

— Ei bine, toţi le facem. Dar nimeni nu e obligat s-o facă prea mult timp, doar dacă îi place munca. O zi pe decadă comitetul de conducere a comunităţii, ori comitetul de bloc, sau oricine are nevoie de tine te poate ruga să participi la o astfel de activitate; fac liste de rotaţie. Apoi, repartizarea la munci dezagreabile, ori periculoase, cum ar fi minele de mercur sau oţelăriile, ei bine, acestea nu sunt decât pentru o jumătate de an.

— Bine, dar asta înseamnă că întregul personal este alcătuit din oameni care abia învaţă meseria!

— Da. Nu e eficient, dar ce e de făcut? Nu-i poţi cere unui om să facă o treabă care în numai câţiva ani îl va lăsa schilod, ori chiar îl va ucide. De ce-ar face-o?

— Poate refuza ordinul?

— Nu este vorba de un ordin, Oiie. Se duce la Divlab — adică la Biroul pentru diviziunea muncii — şi spune, "Vreau să fac aşa şi aşa. Ce aveţi?" Iar ei îi spun unde găseşte de lucru.

— Dar atunci de ce mai fac oamenii, totuşi, muncile murdare? De ce acceptă până şi slujbele acelea pentru o zi din zece?

— Pentru că se fac împreună… Dar şi pentru alte motive. Ştiţi, viaţa pe Anarres nu e îmbelşugată, ca aici. În comunităţile mici nu sunt cine ştie ce distracţii şi este multă treabă de făcut. Aşadar, dacă lucrezi mai tot timpul la un război de ţesut mecanic, este o plăcere ca la fiecare a zecea zi să ieşi pe teren şi să instalezi o conductă, sau să ari un ogor împreună cu un grup de oameni diferiţi… Apoi, există şi stimulul. Aici voi credeţi că motivaţia muncii rezidă în finanţe, în nevoia de bani, sau dorinţa de profit, dar acolo unde nu există bani, motivele reale sunt, poate, mai clare. Oamenilor le place să facă lucruri. Le place să le facă bine. Oamenii acceptă activităţile periculoase, dificile, deoarece se mândresc să le facă, au prilejul să se manifeste egoist, aşa cum spunem noi, adică să facă pe grozavii în faţa altora mai slabi. Hei, copii, iată cât sunt eu de puternic! Ştiţi? Unui om îi place să facă ceea ce poate face bine. … Dar, într-adevăr, este o chestiune de scopuri şi mijloace. În definitiv, munca este prestată de dragul muncii. Este plăcerea permanentă a vieţii. Conştiinţa intimă cunoaşte acest adevăr. La fel şi conştiinţa socială, opinia vecinilor? Pe Anarres nu există nici o altă răsplată, nici o altă lege. Propria plăcere şi respectul semenilor. Asta-i tot. Iar când situaţia este de aşa natură, atunci ajungi la concluzia că opinia vecinilor devine o forţă foarte puternică.

— Nimeni nu o desfide? Niciodată?

— Poate nu suficient de des, răspunse Shevek.

— Deci toţi muncesc atât de mult? întrebă soţia lui Oiie. Ce se întâmplă cu un om care pur şi simplu nu vrea să coopereze?

— Ei bine, se mută. Ştiţi, ceilalţi se satură de el. Îl iau peste picior, ori devin duri cu el şi îl bat. Într-o comunitate restrânsă pot chiar conveni să-i şteargă numele de pe lista de la masă, aşa că este nevoit să-şi gătească şi să mănânce singur. Asta este umilitor. Aşa că se mută şi stă o vreme în alt loc, iar apoi poate că se mai mută o dată. Unii fac asta toată viaţa. Nuchnibi, aşa li se spune. Eu însumi sunt un fel de nuchnib. Mă aflu aici evadând de la propriul meu loc de muncă. Eu m-am mutat mai departe decât toţi.

Shevek vorbea cu seninătate. Dacă în glasul său era o notă de amărăciune, nu era vizibilă pentru copii, nici explicabilă pentru adulţi. Dar o scurtă tăcere urmă spuselor sale.

— Nu ştiu cine face treburile murdare aici, continuă el. Niciodată nu le văd făcute. Cine sunt aceia care le fac? De ce le fac? Sunt plătiţi mai mult?

— Uneori, pentru muncile periculoase. Pentru munca de jos, nu. Chiar mai puţin.

— Atunci de ce le fac?

— Deoarece un salariu mic este mai bun decât nici un fel de salariu, spuse Oiie, iar tristeţea din vocea sa era destul de evidentă.

Nervoasă, soţia lui începu să vorbească pentru a schimba subiectul, dar el continuă:

— Bunicul meu a fost îngrijitor. Timp de cincizeci de ani a frecat podele şi a schimbat cearşafuri murdare într-un hotel. Zece ore pe zi, şase zile pe săptămână. A făcut-o pentru ca el şi familia lui să aibă ce mânca.

Oiie se opri brusc şi îl privi pe Shevek cu vechea lui expresie secretoasă, neîncrezătoare, apoi, aproape cu sfidare către soţia lui. Ea nu-i răspunse la privire, dar zâmbi şi interveni pe un ton nervos, copilăresc:

— Tatăl lui Demaere a fost un om foarte realizat. Când a murit era proprietarul a patru companii.