Zâmbetul ei era acela al unui om cuprins de durere, iar mâinile brune, delicate erau apăsate strâns una peste alta.

— Nu presupun că aveţi oameni realizaţi pe Anarres, spuse Oiie cu un sarcasm deosebit, dar apoi intră bucătarul pentru a schimba farfuriile şi Oiie tăcu imediat.

Copilul Ini, de parcă ar fi ştiut că discuţia serioasă nu va fi reluată atâta vreme cât servitorul este de faţă, spuse:

— Mamă, poate domnul Shevek să-mi vadă hermina atunci când vom termina cu masa?

La revenirea în salon, Ini căpătă permisiunea să-şi aducă animalul preferat, o vidră aproape matură, un animal comun pe Urras. Fuseseră domesticite, explică Oiie, din timpuri preistorice, mai întâi pentru a fi folosite la prinderea peştilor, apoi ca animale de casă. Creatura avea picioare scurte, un spate arcuit şi suplu, o blană lucioasă maro închis. Era primul animal pe care Shevek îl vedea neînchis în cuşcă şi acestuia îi era mai frică de Shevek decât lui Shevek de el. Dinţii albi, ascuţiţi erau impresionaţi. Întinse mâna, prudent, să-l mângâie, aşa cum insista ini. Vidra se ridică pe picioarele dinapoi şi îl privi. Ochii săi erau negri, cu puncte aurii, inteligenţi, curioşi, inocenţi.

— Ammar, şopti Shevek, fascinat de privirea aceea de peste prăpastia existenţei. Frate!

Vidra mârâi, se lăsă pe cele patru picioare şi examină cu interes pantofii lui Shevek.

— Îi place de tine, spuse Ini.

— Şi mie de ea, răspunse Shevek, puţin cam trist.

Ori de câte ori vedea un animal, zborul păsărilor, splendoarea arborilor toamna, tristeţea aceea punea stăpânire pe el şi conferea încântării o margine tăioasă. În aceste momente nu se gândea conştient la Takver, nu se gândea la absenţa ei. Mai degrabă parcă ea era acolo, deşi el nu se gândea la ea. Era ca şi cum frumuseţea şi ciudăţenia animalelor şi plantelor de pe Urras fuseseră încărcate cu un mesaj pentru el de către Takver, care nu le va vedea niciodată, ai cărei strămoşi de şapte generaţii nu mai atinseseră blana caldă a unui animal, nu mai zăriseră fulgerarea aripilor în umbra copacilor.

Petrecu noaptea într-un dormitor de la mansardă. Era rece, o plăcere după perpetua supraîncălzire a camerelor de la Universitate, şi destul de simplu: patul, biblioteca, un scrin, un scaun şi o masă de lemn, vopsită. Ca acasă, îşi spuse el, ignorând înălţimea patului şi moliciunea saltelei, păturile fine de lână şi cearşafurile de mătase, bibelourile de fildeş de pe scrin, legăturile de piele ale cărţilor şi chiar faptul că încăperea cu tot ce se afla în ea, casa în care se găsea şi pământul pe care se găsea casa erau proprietate particulară, proprietatea lui Demaere Oiie, deşi nu o construise el şi nu îi freca el pardoselile. Shevek dădu la o parte astfel de discriminări obositoare. Era o cameră frumoasă şi nu chiar atât de diferită de o cameră cu un pat dintr-un domiciliu pe Anarres.

Dormind în camera aceea, o visă pe Takver. Se făcea că ea era cu el, în pat, că braţele ei îl înconjurau, că trupul ei era lipit de al lui… dar în care cameră? În care cameră se găseau? Unde erau? Erau pe Lună împreună, era frig şi se plimbau împreună. Era un teren plat, Luna aceea, acoperită peste tot cu zăpadă albă-albăstruie, deşi stratul de zăpadă era subţire şi putea fi uşor dat la o parte cu piciorul pentru a lăsa să se vadă solul alb, luminos. Era moartă, un loc mort. "în realitate nu e chiar aşa", îi spunea el lui Takver, ştiind cât e de speriată. Se îndreptau către ceva, o linie îndepărtată de ceva, care părea fragilă şi strălucitoare, ca plasticul, o barieră îndepărtată, abia vizibilă, străbătând întinderea albă de zăpadă. În sinea lui, Shevek se temea să se apropie, însă îi spunea lui Takver: "Vom fi acolo în curând". Dar ea nu-i răspundea.

Când Shevek a fost trimis acasă după o decadă petrecută în spital, vecinul său din camera 45 a venit să-l vadă. Era matematician, foarte înalt şi slab. Avea un defect de vedere necorectat, aşa că niciodată nu erai sigur dacă se uită la tine şi/sau dacă tu te uiţi la el. El şi Shevek coexistaseră în termeni amicali, unul lângă altul, la domiciliul Institutului, timp de un an, fără să-şi fi adresat vreodată o propoziţie completă unul altuia.

Aşadar, Desar a intrat, aţintindu-şi privirea către Shevek, ori undeva, lângă acesta.

— Ceva?

— Bine, mulţumesc.

— Ce-ar fi… mâncarea… cantină…

— Împreună? a întrebat Shevek, influenţat de stilul său telegrafic.

— Bine.

Desar a adus mâncare pentru amândoi pe aceeaşi tavă de la cantina Institutului şi au mâncat împreună în camera lui Shevek. A făcut acelaşi lucru dimineaţa şi seara timp de trei zile, până când Shevek a simţit din nou nevoia să iasă afară. Era greu de înţeles pentru ce făcea Desar aşa ceva. Nu era un tip prietenos, iar speranţele frăţiei păreau să însemne foarte puţin pentru el. Un motiv pentru care se ţinea departe de oameni era lipsa lui de onestitate; era fie incredibil de leneş, fie pur şi simplu proprietarian, deoarece camera 45 era plină de lucruri pe care nu avea dreptul, ori motivaţia să le deţină: farfurii de la cantină, cărţi de la biblioteci, un set de instrumente de sculptat lemnul de la un depozit de unelte, un microscop de la vreun laborator, opt pături diferite, un dulap plin până la refuz cu haine, dintre care unele evident nu-i veneau lui Desar şi nici nu-i veniseră vreodată, altele părând a fi articole pe care le purtase la vârsta de opt sau zece ani. Părea că trece pe la depozite şi magazine de unde lua lucruri cu braţul, chiar dacă avea nevoie de ele, sau nu.

— Pentru ce păstrezi toate vechiturile astea? l-a întrebat Shevek, arunci când a fost primit în cameră pentru prima dată.

— Pur şi simplu se adună, a răspuns Desar, vag, privind prin el.

Domeniul matematicii ales de Desar era atât de ezoteric încât nimeni de la Institut ori de la Federaţia de Matematică nu-i putea verifica progresul. De aceea îl şi alesese. Presupunea că şi motivaţia lui Shevek era aceeaşi.

— La dracu! spunea el. Muncă? Post bun, aici. Secvenţă, simultaneitate… Rahat!

În unele momente lui Shevek îi plăcea de Desar, în altele îl detesta pentru aceleaşi calităţi. Cu toate acestea, se ţinea aproape de el, conştient, dovadă a hotărârii sale de a-şi schimba modul de viaţă.

Boala îl făcuse să înţeleagă că dacă încearcă să meargă mai departe singur, se va prăbuşi complet. Interpreta situaţia în termeni morali şi se judeca fără milă. Se păstrase numai pentru sine, contrar imperativului etic al frăţiei. La douăzeci şi unu de ani, Shevek nu era tocmai un formalist, deoarece moralitatea sa era pasională şi drastică, pentru că era turnată într-un tipar rigid, Odonianismul simplist predat copiilor de adulţi mediocri, o învăţătură morală interiorizată.

Greşise. Trebuie să se îndrepte. Ceea ce şi făcu.

Îşi interzise fizica cinci seri din zece. Se oferi voluntar pentru a activa într-un comitet din conducerea domiciliilor Institutului. Asistă la întruniri ale Federaţiei de Fizică şi ale Sindicatului Membrilor Institutului. Se înscrise într-un grup care practica exerciţii de bio-feedback şi antrenarea undelor cerebrale. La cantină îşi impuse să se aşeze la mesele cele mari, în loc să stea la una mică şi cu o carte în faţă.

Era cu totul surprinzător, ca şi cum oamenii îl aşteptaseră. Îl incluseră, îl primiră cu braţele deschise, îl invitară ca asociat şi însoţitor. Îl duseră cu ei peste tot şi în trei decade Shevek învăţă despre Abbenay mai mult decât învăţase singur în jumătate de an. Împreună cu grupuri de tineri veseli ajunse la terenuri de atletism, centre de artizanat, bazine de înot, festivaluri, muzee, teatre, concerte.

Concertele s-au dovedit o revelaţie, un şoc al bucuriei.

Niciodată nu mai fusese la un concert aici, în Abbenay, parţial deoarece pentru el muzica era ceva care mai degrabă se practică decât se ascultă. În copilărie întotdeauna cântase din gură ori la vreun instrument, în corurile şi ansamblurile locale. Îi plăcuse foarte mult, dar nu avea cine ştie ce talent. Cam asta era tot ce ştia despre muzică.