Centrele de învăţare predau toate deprinderile care pregătesc tinerii pentru practicarea artei: canto, măsură, dans, utilizarea pensulei, daltei, cuţitului, strungului şi aşa mai departe. Totul era atât de pragmatic încât copiii învăţau să vadă, să vorbească; să audă, să se mişte, să mânuiască. Nu se făcea nici un fel de deosebire între arte şi meserii; arta era considerată că ocupă un loc în viaţă, fiind totuşi o tehnică de bază a vieţii, cum ar fi vorbirea. În felul acesta se dezvoltase arhitectura, chiar de la început, fără nici un fel de constrângeri, un stil consistent, simplu şi pur, subtil prin proporţiile sale. Pictura şi sculptura serveau mai ales ca elemente ale arhitecturii şi planificării urbane. Cât despre arta cuvintelor, poezia şi proza tindeau a fi efemere, legate de cântec şi dans. Numai teatrul se distingea în întregime singur, şi numai teatrul era denumit "Arta" — o formă completă în sine. Existau multe grupuri regionale şi trupe itinerante de actori şi dansatori, precum şi teatre permanente, adesea cu dramaturgul propriu. Aceştia interpretau tragedii, comedii semiimprovizate, spectacole de mimă. În oraşele izolate din deşert, acestea erau la fel de binevenite ca ploaia. Oriunde ajungeau, reprezentau evenimentul cel mai însemnat al anului. Izvorâtă din izolarea şi comunitarismul spiritului anarresian şi întrupându-le, totodată, dramaturgia dobândise o extraordinară forţă şi strălucire.

Cu toate acestea, Shevek nu era prea sensibil la manifestările teatrale. Îi plăcea splendoarea verbală, dar întreaga idee a interpretării actoriceşti nu i se potrivea. Abia în al doilea an petrecut la Abbenay avea să descopere, în sfârşit, Arta sa, acea artă care este făcută din timp. Cineva l-a invitat la un concert, la Sindicatul Muzicii. În seara următoare s-a dus din nou. A mers la fiecare concert, cu noile sale cunoştinţe, atunci când a fost posibil, fără acestea dacă nu s-a putut altfel. Muzica era o nevoie mult mai urgentă, o satisfacţie mult mai profundă decât compania altora.

Eforturile sale de a se desprinde din izolarea sa esenţială se dovediseră un eşec şi ştia acest lucru. Nu îşi făcu nici un prieten apropiat. Se împereche cu câteva fete, dar împerecherea nu se dovedea chiar bucuria care ar fi trebuit să fie. Era mai mult rezolvarea unei necesităţi, ca evacuarea şi după aceea se simţea ruşinat deoarece implica şi o altă persoană, ca obiect. Era de preferat masturbarea, soluţia corespunzătoare pentru un om ca el. Soarta lui era solitudinea; era prins în capcana eredităţii sale. Ea îi spusese: "Pe locul întâi vine munca." Rulag rostise cuvintele cu calm, afirmarea unui fapt, incapabilă de a-l schimba, de a ieşi din celula ei rece. La fel şi cu el. Inima lui tânjea către ei, tinerele suflete iubitoare care îl numeau frate. Dar nu putea ajunge la ei, nici ei la el. Era născut pentru a fi singur, un afurisit intelectual fără suflet, un egoist.

Munca venea pe primul loc, dar nu-l ducea nicăieri. Ca şi sexul, ar fi trebuit să fie o plăcere şi nu era. Se frământa asupra aceloraşi probleme, fără a se apropia cu nici un pas de soluţia la Paradoxul Temporal al lui To, care, cu un an în urmă, avusese impresia că este pe punctul de a o fi găsit. Acea siguranţă de sine i se părea acum de-a dreptul incredibilă. Chiar se crezuse capabil, la vârsta de douăzeci de ani, să dezvolte o teorie care să schimbe fundamentele fizicii cosmologice? Evident, înainte de a se îmbolnăvi, o vreme nu fusese în toate minţile. Se înscrise la două grupuri de lucru în domeniul matematicilor filozofice, convingându-se pe sine că îi trebuie, refuzând să admită că ar fi putut coordona el însuşi oricare dintre cursuri la fel de bine ca şi instructorii respectivi. Îl evita pe Sabul cât putea de mult.

Sub prima impresie a noilor sale decizii, îşi propusese să o cunoască mai bine pe Gvarab. Ea reacţiona cum putea mai bine, dar iarna fusese deosebit de grea pentru ea; era bolnavă, surdă şi bătrână. Începu un curs de primăvară, fiind apoi nevoită să renunţe. Era rătăcită, uneori abia recunoscându-l pe Shevek, alteori târându-l până la domiciliul ei pentru o seară întreagă de discuţii. Undeva, Shevek depăşise ideile lui Gvarab, iar discuţiile acestea nesfârşite i se păreau dificile. Fie că trebuia să o lase pe Gvarab să-l plictisească ore în şir, repetând ceea ce el ştia deja, ori chiar repudiase parţial, fie că se vedea nevoit să o rănească încercând să o corecteze. Era mai presus de răbdarea şi tactul oricui de vârsta sa, ajungând până la urmă să o evite

pe Gvarab atunci când era posibil şi întotdeauna cu conştiinţa grea.

Nu mai era nimeni altcineva cu care să discute probleme profesionale. Nimeni de la Institut nu ştia destul despre fizica temporală pură pentru a putea ţine pasul cu el. I-ar fi plăcut să o predea, dar încă nu i se asigurase o poziţie didactică, ori o sală specială la Institut; Sindicatul Membrilor pentru studenţi şi cadre didactice îi respinsese cererea. Nu doreau să se certe cu Sabul.

Pe măsură ce înainta în an, începu să petreacă destul de mult timp compunând scrisori adresate lui Atro şi celorlalţi fizicieni şi matematicieni de pe Urras. Puţine din aceste scrisori erau expediate. Pe unele le scria şi apoi le rupea. Descoperi că matematicianul Loai An, căruia îi scrisese un discurs de şase pagini despre reversibilitatea temporală, era mort de douăzeci de ani; omisese să citească prefaţa biografică la cartea acestuia intitulată Geometriile Timpului. Alte scrisori, care presupunea că vor fi preluate de navele de transport de pe Urras, erau oprite de şefii Portului din Abbenay. Portul era sub controlul direct al CDP, deoarece funcţionarea sa implica coordonarea mai multor sindicate iar unii dintre coordonatori trebuiau să cunoască iotica. Aceşti administratori ai Portului, cu pregătirea lor specială şi poziţia importantă, tindeau să manifeste o mentalitate birocratică; spuneau "nu" automat. Nu aveau încredere în scrisorile către matematicieni, care arătau ca nişte coduri şi despre care nimeni nu-i putea convinge că nu reprezentau nişte coduri. Scrisorile către fizicieni erau expediate dacă Sabul, consultantul lor, le aproba. Dar acesta nu vroia să le aprobe pe acelea care abordau subiecte în afara propriului său domeniu de fizică secvenţială. "Nu este de competenţa mea", mormăia el, dând la o parte scrisoarea. Oricum, Shevek o trimitea conducerii Portului şi o primea înapoi marcată "Nu se aprobă pentru export".

Supuse problema atenţiei Federaţiei de Fizică, la ale cărei întruniri Sabul rar se deranja să participe. Nimeni de acolo nu acorda importanţă problemei comunicaţiei libere cu inamicul ideologic. Unii îi reproşară lui Shevek faptul că lucrează într-un domeniu atât de puţin cunoscut încât, după propriile sale afirmaţii, nu mai era nimeni pe această lume capabil de a-l aborda.

— Dar nu e decât un domeniu nou, spuse el, fără rezultat.

— Dacă este nou, împărtăşeşte-l cu noi, nu cu proprietarienii!

— De un an de zile încerc să ţin un curs, în fiecare trimestru. Întotdeauna spuneţi că nu sunt suficiente solicitări. Vă temeţi pentru că este ceva nou?

Întrebarea nu-i aduse prieteni. Îi lăsă înfuriaţi.

Continuă să scrie scrisori către Urras, chiar şi arunci când nu expedia nici una dintre ele. Faptul de a se adresa în scris cuiva care ar putea înţelege — care ar fi putut înţelege — îi dădea posibilitatea de a scrie, de a gândi. Altfel, nu era posibil.

Aşa treceau decadele şi trimestrele. De două-trei ori pe an primea şi recompensa: o scrisoare de la Atro ori de la alt fizician din A-Io sau Thu, o scrisoare lungă, într-un stil concis, cu argumente concise, numai teorie, de la început până la sfârşit, numai fizică matematico-etico-cosmologico-temporală, intensă, abstrusă, scrisă într-o limbă pe care el nu o putea vorbi, de oameni pe care nu-i cunoştea, străduindu-se vehement să-i combată şi să-i distrugă teoriile, inamici ai patriei sale, rivali, străini, fraţi.

Zile întregi de la primirea unei scrisori era irascibil, voios, lucra zi şi noapte, revărsa idei ca o fântână. După care, încet, cu izbucniri şi lupte disperate, revenea pe pământ, pe solul uscat şi secat.