Când a murit Gvarab, tocmai termina al treilea an petrecut la Institut. A cerut să vorbească la serviciul memorial ţinut, după cum era obiceiul, în locul unde lucrase persoana în cauză, în cazul acesta una dintre sălile de curs din clădirea laboratorului de fizică. A fost singurul vorbitor. Nu a asistat nici un student; Gvarab nu mai predase de doi ani. Se aflau de faţă câţiva membri mai vârstnici ai Institutului, precum şi fiul lui Gvarab, un chimist agricol de vârstă mijlocie, din nord-est. Shevek a stat pe locul unde obişnuia să stea bătrâna pentru a conferenţia. Cu o voce îngroşată de acum obişnuita sa răceală pectorală de iarnă, le-a spus celor prezenţi că Gvarab pusese temelia ştiinţei timpului, fiind cel mai mare cosmolog care lucrase vreodată la Institut.

— Acum, în fizică, o avem şi noi pe Odo a noastră, a spus el. O avem şi nu am onorat-o cum se cuvine.

După ceremonie, o femeie i-a mulţumit cu lacrimi în ochi.

— Noi întotdeauna ne luam a zecea zi împreună, ea şi cu mine, făcând curat la noi în bloc. Ne simţeam atât de bine când stăteam de vorbă, i-a spus ea, înfiorându-se de vântul îngheţat, la ieşirea din clădire.

Chimistul agricol a murmurat expresii politicoase şi s-a grăbit să prindă un transport spre nord-est. Într-un acces de durere, nerăbdare şi inutilitate, Shevek a pornit mai departe, mergând la întâmplare prin oraş.

Se afla de trei ani aici şi ce realizase? O carte, însuşită de Sabul; cinci-şase lucrări nepublicate şi un discurs funebru pentru o viaţă irosită.

Nimic din ceea ce făcea nu era înţeles. Sau, mai bine zis, nimic din ceea ce făcea nu avea sens. Nu îndeplinea nici o funcţie necesară, personală sau socială. De fapt — şi acesta nu era un fenomen neobişnuit în domeniul său — la douăzeci de ani arsese complet. Nu vă mai realiza nimic de acum înainte. Ajunsese la zid pentru totdeauna.

Se opri în faţa auditoriului Sindicatului muzicii pentru a citi programul decadei. Astă-seară nu e nici un concert. Se întoarse din faţa afişului şi se trezi faţă în faţă cu Bedap.

Bedap, veşnic defensiv şi cam miop, nu dădu nici un semn de recunoaştere. Shevek îl prinse de mână.

— Shevek! La naiba, chiar tu eşti!

Se îmbrăţişară, se sărutară, se despărţiră şi se îmbrăţişară din nou. Shevek era copleşit de iubire. De ce? Nici măcar nu-i plăcuse cine ştie ce de Bedap în acel ultim an la Institutul regional. Nu-şi scriseseră niciodată în toţi aceşti ani. Prietenia lor aparţinea copilăriei, trecutului. Totuşi, iubirea era acolo, izbucnind ca din cărbunii vânturaţi.

Merseră mai departe, discutând, fără ca vreunul să ţină seama pe unde merg. Dădeau din mâini şi se întrerupeau unul pe celălalt. În seara de iarnă străzile largi din Abbenay erau liniştite. La fiecare traversare lumina difuză a lămpilor delimita un spaţiu de argint în care zăpada se învolbura ca bancurile de peştişori urmărindu-şi umbrele. Vântul rece ca gheaţa împingea din urmă zăpada. Buze amorţite de frig şi dinţi clănţănind începură să întrerupă conversaţia. Prinseră omnibuzul de ora zece, ultimul, până la Institut. Domiciliul lui Bedap era departe, la marginea de est a oraşului, un lung drum prin frig.

— Shev, trăieşti ca un putred profitor urrasian, spuse el, cercetând camera 46 cu uimire plină de ironie.

— Ei, hai, nu e chiar atât de rău. Arată-mi tu ceva excremental.

De fapt, camera conţinea aproape tot ce avea şi atunci când Shevek intrase în ea pentru prima dată.

— Pătura de colo, spuse Bedap, arătând cu degetul.

— Asta a fost aici când am venit. Cineva a făcut-o manual şi a lăsat-o aici când s-au mutat. Pe o noapte ca asta e o părură un exces?

— Cu siguranţă că este o culoare excrementală, răspunse Bedap. În calitate de analist al funcţiunilor, trebuie să precizez că nu este absolut nici o nevoie de culoarea portocalie. Portocaliul nu îndeplineşte nici o funcţie vitală în organismul social, nici la nivel celular, nici organic şi, absolut sigur, nici la nivelul holorganismic sau la cel mai central etic, în care caz toleranţa este o alegere mult mai bună decât excreţia. Vopseşte-o în verde murdar, frate! Dar astea ce mai sunt?

— Notiţe.

— Codificate? întrebă Bedap, răsfoind un caiet cu detaşarea pe care Shevek îşi amintea că îl caracteriza.

Bedap avea şi mai puţin sentimentul intimităţii — al deţinerii personale — decât majoritatea anarresienilor. Niciodată nu avusese un creion preferat pe care să-l poarte pretutindeni cu el, ori o cămaşă veche la care să ţină şi pe care să nu vrea să o arunce la reciclare, iar dacă primea un cadou, încerca să-l ţină la vedere din consideraţie pentru cel care i-l dăduse, dar întotdeauna îl pierdea. Era conştient de această trăsătură a sa şi spunea că asta demonstrează că e mai puţin primitiv decât majoritatea oamenilor, un exemplu timpuriu al Omului Promis, adevăratul şi autenticul odonian. Cu toate acestea, avea şi el un anume simţ al proprietăţii, al propriei particularităţi. Începea de sus, de la cap, al lui ori al altuia, şi de acolo mai departe. Niciodată nu-şi vâra nasul unde nu era treaba lui.

— Îţi mai aminteşti scrisorile acelea prosteşti pe care le scriam codificat atunci când participai la proiectul de împădurire?

— Acesta nu e nici un cod. E iotică.

— Ai învăţat iotica? De ce scrii în limba asta?

— Deoarece nimeni de pe planeta asta nu pricepe ce spun, ori nu vrea să priceapă. Singura persoană care înţelegea a murit acum trei zile.

— A murit Sabul?

— Nu, Gvarab. Sabul nu e mort. N-am eu norocul ăla!

— Care e problema?

— Problema cu Sabul? Jumătate e invidie, cealaltă jumătate e incompetenţă.

— Mi-am închipuit că lucrarea lui despre cazualitate e de prima mână. Chiar tu ai afirmat aşa ceva.

— Aşa am crezut şi eu, până când am citit sursele. Toate ideile sunt urrasiene. Nici măcar recente. De douăzeci de ani nu i-a mai venit o idee proprie. Nici n-a mai făcut vreo baie.

— Ce e în mintea ta? întrebă Bedap punând o mână pe caiete şi privindu-l pe Shevek pe sub sprâncene.

Bedap avea ochii mici, cam saşii, o faţă energică, un trup bine făcut. Obişnuia să-şi muşte unghiile şi în atâţia ani le redusese la simple dungi de-a curmezişul vârfurilor groase, sensibile ale degetelor.

— N-ajută la nimic, spuse Shevek, aşezându-se pe platforma-pat. Mi-am greşit domeniul.

— Tu? întrebă Bedap zâmbind.

— Cred că la sfârşitul trimestrului voi cere o replasare.

— Unde?

— Nu-mi pasă. Învăţământ, inginerie. Trebuie să mă rup de fizică.

Bedap se aşeză pe un scaun şi îşi muşcă o unghie.

— Sună ciudat.

— Îmi recunosc limitele.

— N-am ştiut că ai vreuna. Vreau să spun, în domeniul fizicii. Ştii bine că eu nu sunt temporalist. Dar nu e neapărat nevoie să ştii să înoţi pentru a recunoaşte un peşte, nu trebuie să străluceşti pentru a fi o stea…

Shevek îşi privi prietenul şi spuse, tulburat, ceea ce niciodată nu fusese capabil să-şi spună singur:

— M-am gândit la sinucidere. Foarte mult. Anul acesta. Pare soluţia cea mai bună.

— Nu cred că e chiar modul cel mai potrivit de a trece de partea cealaltă a suferinţei.

— Îţi mai aduci aminte? întrebă Shevek, zâmbind crispat.

— Cu intensitate. Pentru mine a fost o conversaţie deosebit de importantă. Cred că şi pentru Takver şi Tirin.

— Oare?

Shevek se ridică. Nu era decât o cameră de patru paşi, dar nu putea sta liniştit.

— Atunci, a fost importantă şi pentru mine, continuă el, rămânând în picioare, la fereastră. Numai că, aici, m-am schimbat. Ceva nu e cum trebuie. Nu ştiu ce.

— Eu ştiu, răspunse Bedap. Zidul. Ai ajuns la zid.

— Zidul? tresări Shevek, privindu-l înspăimântat.

— În cazul tău zidul pare a fi Sabul şi suporterii săi din sindicatele ştiinţifice şi CPD. În ceea ce mă priveşte, mă aflu la Abbenay de patru decade. Patruzeci de zile. Suficient pentru a înţelege că în patruzeci de ani petrecuţi aici nu voi realiza nimic din ceea ce vreau să fac, îmbunătăţirea instruirii ştiinţifice din centrele de învăţare. Dacă nu cumva nu se schimbă lucrurile. Ori dacă nu trec de partea duşmanilor.