— Duşmani?

— Oamenii mărunţi. Prietenii lui Sabul! Oamenii la putere.

— Despre ce vorbeşti, Dap? Noi nu avem nici o structură de putere.

— Nu? Atunci ce-l face pe Sabul atât de puternic?

— Nu o structură de putere, ori un guvern. La urma urmelor, nu ne aflăm pe Urras.

— Nu. De acord, nu avem guverne, nu avem legi. Dar după câte îmi dau eu seama, ideile nu au fost niciodată controlate de guverne, nici chiar pe Urras. Dacă ar fi fost aşa, cum şi-ar fi putut Odo formula propriile idei? Cum ar fi devenit Odonianismul o mişcare mondială? Arhaiştii au încercat să o elimine prin forţă şi nu au izbutit. Nu poţi zdrobi ideile interzicându-le, refuzând să gândeşti, refuzând schimbarea. Nu le poţi zdrobi decât ignorându-le. Este exact ce face societatea noastră! Sabul te foloseşte unde poate, iar acolo unde nu poate, te opreşte să publici, să predai, chiar să lucrezi. Corect? Cu alte cuvinte, deţine puterea asupra ta. De unde o are? Nu de la o autoritate autorizată, nici nu există aşa ceva. Nici măcar din laşitatea înnăscută a minţii umane de valoare medie. Opinia publică! Aceasta este structura de putere căreia îi aparţine şi ştie prea bine cum să profite de ea. Guvernul neadmis, inadmisibil, care coordonează societatea odoniană prin îmbâcsirea inteligenţei individuale!

Shevek îşi rezemă palmele pe pervazul ferestrei şi privi prin reflecţiile estompate de pe geam în întunericul de afară.

— Vorbe de om nebun, Dap, spuse el în cele din urmă.

— Nu, frate, sunt sănătos. Ceea ce înnebuneşte oamenii este încercarea de a trăi în afara realităţii. Realitatea este îngrozitoare. Te poate ucide. Dacă îi laşi timp, te va ucide. Realitatea este durerea — chiar tu ai spus asta! Dar minciunile, evaziunile realităţii te aduc în pragul nebuniei. Minciunile te fac să doreşti să te sinucizi.

— Dar nu poţi vorbi serios despre un guvern pe Anarres! spuse Shevek, întorcându-se spre Bedap pentru a-l putea privi drept în faţă.

— Definiţiile lui Tomar: "Guvern: Utilizarea legală a puterii pentru a menţine şi extinde puterea". Înlocuieşte "legal" cu "obişnuit" şi îl vei afla pe Sabul şi Sindicatul Instrucţiei şi CDP-ul.

— CDP-ul!

— CDP-ul este în momentul de faţă esenţialmente o birocraţie arhaică.

După un moment de tăcere, Shevek râse, deşi nu tocmai natural, şi spuse:

— Bine, bine Dap, e amuzant, dar şi un pic bolnăvicios, nu crezi?

— Shev, te-ai gândit vreodată că tot ceea ce modul analogic numeşte "boală" — dezafectare socială, nemulţumire, alienare — ar putea fi, tot analogic, numit "durere'? La ce te-ai referit atunci când vorbeai despre durere? La suferinţă? Vrei să spui că suferinţa, ca şi durerea, serveşte unei funcţii în organism?

— Nu! răspunse Shevek, violent. Eu vorbeam în termeni personali, spirituali.

— Dar tu ai vorbit despre suferinţa fizică, despre un om murind din cauza arsurilor. Iar eu vorbesc despre suferinţa spirituală! Despre oameni care-şi văd talentul, munca, viaţa irosite. Despre minţi bune supunându-se unora stupide. Despre forţă şi curaj strangulate de invidie, setea de putere, teama de schimbare. Schimbarea este libertate, schimbarea este viaţă. Există ceva mai esenţial pentru gândirea odoniană decât asta? Dar nimic nu se mai schimbă! Societatea noastră este bolnavă. O ştii prea bine. Tu suferi de această boală, de boala sinuciderii.

— Ajunge Dap. Las-o baltă.

Bedap nu mai spuse nimic şi începu să-şi muşte unghiile, metodic şi gânditor.

Shevek se aşeză din nou pe platforma pat şi îşi sprijini capul în mâini. Urmă o lungă tăcere. Ninsoarea încetase. Un vânt rece, întunecat zgâlţâia ferestrele. Camera era rece. Nici unul nu-şi scosese haina.

— Uite ce este, frate, spuse Shevek în cele din urmă. Nu societatea noastră este aceea care frustrează creativitatea individuală. Este sărăcia de pe Annares. Planeta aceasta nu a fost prevăzută pentru a suporta o civilizaţie. Dacă nu ne ajutăm unul pe altul, dacă nu renunţăm la dorinţele noastre personale pentru binele comun, atunci nimic, dar absolut nimic pe lumea asta stearpă nu ne mai poate salva. Unica noastră resursă este solidaritatea umană.

— Solidaritatea, da! Chiar şi pe Urras, unde mâncarea cade din copaci, chiar şi acolo Odo a spus că solidaritatea umană este unica noastră speranţă. Dar noi am trădat acea speranţă. Am lăsat cooperarea să devină supunere. Pe Urras au un guvern prin minoritate. Aici avem un guvern prin majoritate. Dar este un guvern! Conştiinţa socială nu mai este o fiinţă vie ci un mecanism, o maşină a puterii controlată de birocraţi!

— Şi tu şi eu ne-am putea oferi ca voluntari şi în numai câteva decade am fi repartizaţi prin loterie la CPD. Ne-ar transforma oare în birocraţi, în şefi?

— Nu e vorba de indivizii repartizaţi la CPD, Shev. Cei mai mulţi dintre ei sunt la fel ca noi. Mult prea asemănători cu noi. De bună credinţă, naivi. Şi nu e numai CPD-ul. Se întâmplă pretutindeni pe Anarres — în centrele de învăţare, institute, mine, oţelării, pescării, fabrici de conserve, staţiuni de dezvoltare şi cercetare agricolă, fabrici, comunităţi specializate — oriunde funcţia cere expertiză şi o instituţie stabilă. Dar acea stabilitate conferă o motivaţie impulsului autoritarist. În primii ani ai colonizării eram conştienţi de asta, vegheam să nu se întâmple. Pe vremea aceea oamenii făceau o discriminare foarte atentă între administrarea lucrurilor şi guvernarea oamenilor. Au făcut-o atât de bine încât am uitat că tendinţa de dominare este la fel de importantă pentru fiinţele umane ca şi impulsul către ajutor reciproc şi trebuie antrenată la fiecare individ în parte, cu fiecare nouă generaţie. Nimeni nu se naşte mai odonian decât se naşte civilizat! Dar am uita şi acest lucru. Noi nu facem educaţie pentru libertate. Educaţia, activitatea cea mai importantă a organismului social a devenit rigidă, moralistă, autoritaristă! Copiii învaţă să repete ca papagalii cuvintele lui Odo, de parcă ar fi legi — suprema blasfemie!

Shevek ezită. Beneficiase de prea multă educaţie de genul aceleia menţionate de Bedap, în copilărie, chiar şi aici, la Institut, pentru a putea nega acuzaţiile lui Bedap care, necruţător, profită de avantajul creat.

— Întotdeauna este mult mai uşor să nu gândeşti pentru tine. Găseşte-ţi o ierarhie plăcută şi sigură şi fixează-te în ea. Nu face schimbări, nu risca dezaprobarea, nu-ţi deranja colegii. Întotdeauna este cel mai uşor să te laşi guvernat.

— Dar nu este vorba de nici un guvern, Dap. Experţii şi bătrânii vor conduce orice echipă, ori sindicat; ei ştiu cel mai bine cum se face treaba. La urma urmei, treaba trebuie făcută de cineva! Cât despre CPD, ai dreptate, ar putea deveni o ierarhie, o structură de putere, dacă nu ar fi organizată pentru a preveni exact aşa ceva. Priveşte cum sunt organizaţi! Voluntari, selectaţi prin tragere la sorţi, un an de pregătire, patru ani ca membru şi apoi, afară. Nimeni n-ar putea câştiga putere, în sensul vechi, într-un asemenea sistem, cu numai patru ani la dispoziţie.

— Unii stau peste patru ani.

— Consilierii? Nu mai au drept la vot.

— Voturile nu sunt importante. Există oameni în dosul scenei…

— Ei, poftim! Asta e curată paranoia! în dosul scenei… Cum? Care scene? Oricine poate participa la o şedinţă a CPD, iar dacă este un membru interesat, poate dezbate şi vota! Încerci să sugerezi că avem aici politicieni?

Shevek era furios pe Bedap. Urechile-i proeminente deveniseră purpurii, vocea îi răsuna puternică. Era târziu, nu se zărea nici o lumină. Desar, din camera 45, bătu în perete pentru a cere linişte.

— Spun ceea ce ştiu, replică Bedap pe un ton mult mai scăzut. Că oameni ca Sabul conduc în realitate CPD, an de an.

— Dacă ştii acest lucru, îl acuză Shevek într-o şoaptă răguşită, atunci de ce nu l-ai spus în public? De ce nu ai convocat o sesiune critică a sindicatului tău, dacă deţii faptele? Dacă ideile tale nu rezistă la o examinare publică, nu le admit ca şoapte în miez de noapte.