— Frate, răspunse Bedap, ai cărui ochi deveniseră foarte mici, ca nişte mărgele de oţel, eşti virtuos cu tine însuţi. Aşa ai fost tu întotdeauna. Dar măcar o dată priveşte şi tu în afara afurisitei aceleia de conştiinţe pure pe care o ai! Am venit la tine şi am şoptit pentru că ştiu că mă pot încrede în tine, lua-te-ar dracu! Cu cine altul mai pot vorbi? Doar n-am de gând să sfârşesc asemenea lui Tirin!

— Ca Tirin? întrebă Shevek atât de surprins încât ridică din nou glasul, iar Bedap îl atenţionă cu un gest către perete. Ce s-a întâmplat cu Tirin? Unde e acum?

— La azilul de pe Insula Segvina.

— La azil?

Aşa cum era aşezat, lateral, pe fotoliu, Bedap îşi ridică genunchii până la bărbie şi îi înconjură cu braţele, după care continuă liniştit, dar fără nici o plăcere.

— Tirin a scris o piesă şi a pus-o în scenă, în anul care a urmat plecării tale. Era amuzantă, trăsnită, îi cunoşti stilul, începu Bedap trecându-şi mâna prin părul aspru, de culoarea nisipului şi eliberându-l din coada în care era legat. Dacă ai fi un prost, ţi s-ar putea părea anti-odoniană. O mulţime de oameni sunt stupizi. S-a făcut mare vâlvă. A fost mustrat. Mustrare publică. Nu mai văzusem aşa ceva până atunci. Toată lumea vine la întrunirea sindicatului tău şi te spune. Aşa procedau atunci când doreau să readucă la dimensiuni normale un şef de echipă, ori conducător mult prea autoritar. Acum nu mai recurg la asta decât ca să-i spună unui individ să înceteze a mai gândi pentru sine. A fost rău de tot. Tirin n-a rezistat. Cred că într-adevăr l-a scos puţin din minţi. După aceea i se părea că toată lumea e împotriva lui. A început să vorbească prea mult — vorbe grele. Nu lipsite de raţiune, dar întotdeauna critice, veşnic pline de amărăciune. Vorbea aşa cu oricine. În sfârşit, a terminat cu Institutul, s-a calificat ca instructor de matematică şi a solicitat o repartizare. 1 s-a acordat. La o echipă de repararea drumurilor, în sud-vest. A protestat, considerând-o o eroare, dar computerele Divlab au repetat-o. Aşa că s-a dus.

— Câtă vreme l-am cunoscut eu, Tir n-a lucrat niciodată afară, îl întrerupse Shevek. De când avea zece ani. Întotdeauna făcea rost de munci la birou. Computerele au apreciat corect.

— Nu ştiu exact ce s-a întâmplat în realitate acolo, continuă Bedap fără a-i acorda nici o atenţie. Mi-a scris de câteva ori şi de fiecare dată fusese reamplasat. Mereu la muncă fizică, în mici comunităţi izolate. Mi-a scris că îşi părăseşte postul şi că vine la mine, în nord-vest, să stăm de vorbă. Dar n-a venit. A încetat să-mi mai scrie. În final i-am dat de urmă prin Registrul forţei de muncă de la Abbenay. Mi-au trimis o copie după fişa lui, iar ultima însemnare era doar "Terapie. Insula Segvina." Terapie! A omorât Tirin pe cineva? A violat pe cineva? În afară de asta, pentru ce eşti trimis la Azil?

— Nu eşti deloc trimis la Azil. Tu ceri să fii repartizat acolo.

— Nu-mi băga pe gât rahaturile astea, spuse Bedap cuprins de o mânie bruscă. N-a cerut niciodată să fie trimis acolo. L-au scos din minţi şi apoi l-au expediat acolo. Eu despre Tirin vorbesc, Tirin, ţi-l mai aminteşti?

— L-am cunoscut înaintea ta. Ce crezi că este Azilul? O închisoare? Este un refugiu. Iar dacă acolo se află ucigaşi şi oameni care şi-au părăsit locul de muncă este pentru că ei au cerut să fie trimişi acolo, unde nu există presiune şi sunt feriţi de pedeapsă. Dar cine sunt aceşti oameni despre care tot vorbeşti, aceşti "ei"? "Ei" l-au scos din minţi şi aşa mai departe. Încerci cumva să spui că întregul sistem social este rău, că de fapt "ei", cei care îl persecută pe Tirin, duşmanii tăi, suntem noi, organismul social?

— Dacă îl poţi elimina pe Tirin din conştiinţa ta ca pe unul care a fugit de muncă, nu cred că mai am ceva să-ţi spun, răspunse Bedap, ghemuit pe fotoliu.

Era atâta durere simplă şi nedisimulată în vocea sa încât mânia îndreptăţită a lui Shevek se curmă brusc. O vreme nu mai scoaseră nici o vorbă.

— Ar fi mai bine să plec acasă, spuse Bedap, îndreptându-se cu greutate şi ridicându-se în picioare.

— E o oră de mers de aici. Nu fii tâmpit.

— În sfârşit, m-am gândit că din moment ce…

— Nu fii tâmpit.

— Bine. Unde e buda?

— La stânga, a treia uşă.

Reîntors, Bedap propuse să doarmă pe podea, dar întrucât nu era nici un covor şi nu aveau decât o singură pătură călduroasă, ideea era, aşa cum remarcă Shevek monoton, tâmpită. Amândoi erau încruntaţi şi supăraţi, necăjiţi de parcă s-ar fi bătut cu pumnii şi nu şi-ar fi consumat toată furia. Shevek făcu patul şi amândoi se întinseră. La stingerea luminii, un întuneric argintiu învălui camera, semiîntunericul unui oraş unde pământul este acoperit cu zăpadă iar lumina este reflectată în sus de către pământ. Fiecare simţi căldura trupului celuilalt ca binevenită.

— Retrag ce am spus despre pătură.

— Ascultă, Dap, n-am vrut să…

— Hai să discutăm despre asta dimineaţă.

— Bine.

Se apropiară şi mai mult. Shevek se întoarse cu faţa în jos şi adormi în două minute. Bedap se strădui să rămână conştient, alunecă în căldură, tot mai adânc, în neajutorarea şi încrederea somnului, şi dormi. În timpul nopţii unul dintre ei strigă tare, în vis. Celălalt întinse braţul, somnoros, murmurând vorbe liniştitoare, iar greutatea nevăzută, caldă a atingerii izgoni toată frica.

Se întâlniră din nou în seara următoare şi discutară dacă n-ar fi cazul să constituie un cuplu pentru o vreme, aşa cum făcuseră în adolescenţă. Chestiunea se cerea discutată, deoarece Shevek era aproape hotărât heterosexual, iar Bedap aproape hotărât homosexual; plăcerea relaţiei i-ar aparţine în întregime lui Bedap. Cu toate acestea; Shevek dorea neapărat să reconfirme vechea lor prietenie, iar când înţelese că elementul sexual din aceasta însemna foarte mult pentru Bedap, o adevărată împlinire, luă el însuşi conducerea şi cu o delicateţe si persistenţă considerabilă făcu în aşa fel ca Bedap să petreacă din nou noaptea cu el. Ocupară o cameră liberă dintr-un domiciliu în centrul oraşului şi amândoi locuiră acolo timp de aproape o decadă. Apoi se separară din nou, Bedap revenind la căminul său iar Shevek în camera 46. Nici unul nu manifestase o dorinţă sexuală destul de puternică pentru a face să dureze relaţia. Pur şi simplu, reafirmaseră încrederea reciprocă.

Cu toate acestea, Shevek se întreba uneori, în timp ce continua să-l întâlnească pe Bedap aproape în fiecare zi, ce anume îi plăcea la prietenul său şi de ce are încredere în el. Considera opiniile actuale ale acestuia detestabile şi insistenţa sa de a vorbi permanent despre ele, detestabile. Aproape la fiecare întâlnire se certau aprig. Îşi pricinuiau unul altuia multă durere. Lăsându-l să plece, Shevek se acuza frecvent că doar se agaţă de o loialitate exagerată şi se jura, furios, că nu-l va mai vedea niciodată.

Adevărul este că ţinea la Bedap mai mult ca adult decât atunci când era copil. Insistent, dogmatic, distructiv — Bedap putea fi toate acestea, dar dobândise o libertate a minţii după care Shevek tânjea cu înfocare, deşi nu-i plăcea s-o recunoască. Produsese o schimbare în viaţa lui Shevek iar Shevek ştia, ştia că în sfârşit merge mai departe şi că Bedap e acela care îl făcuse capabil să continue. Se lupta cu Bedap pentru fiecare pas, dar acesta continua să vină, pentru a se certa, pentru a răni şi a fi rănit, pentru a găsi — dincolo de mânie, negare şi respingere — ceea ce vroia. Nu ştia nici el ce vrea, dar ştia unde să caute.

Conştient, erau pentru el timpuri la fel de nefericite ca şi anul precedent. Încă nu progresa cu munca; de fapt, abandonase complet fizica temporală şi bâjbâia în lucrări mărunte de laborator, efectuând diferite experimente în laboratorul de radiaţii cu un tehnician priceput şi tăcut drept partener, studiind vitezele subatomice. Era un domeniu bătut, iar abordarea târzie de către el a acestuia era interpretată de colegi drept o recunoaştere a faptului că în sfârşit renunţase a mai fi original. Sindicatul Membrilor Institutului i-a dat un curs de predat, fizică matematică pentru studenţii din anul întâi. Nu avu nici un sentiment de triumf pentru că i se dăduse un curs, pentru că aceasta era situaţia: i se dăduse, îi fusese permis. Nu îl mulţumea aproape nimic. Sentimentul că zidurile conştiinţei sale dure, puritane creşteau imens nu avea darul să-l liniştească. Se simţea înfrigurat şi pierdut. Dar nu avea nici un loc unde să se retragă, nici un adăpost, aşa că ieşea mai departe, în frig, rătăcindu-se şi mai mult.