O găsi pe panta abruptă, şezând printre rufele delicate de mărăcine-de-lună, care creştea ca o nodurile de dantelă pe pantele munţilor, cu ramurile sale rigide şi totuşi delicate, argintii în lumina amurgului. Într-o deschidere printre vârfurile de la răsărit, o luminozitate incoloră a cerului vestea răsăritul de lună. Râul curgea zgomotos în tăcerea dealurilor înalte, golaşe. Nu era nici pic de vânt, nici un nor. Deasupra munţilor, cerul era ca ametistul, dur, dar, profund.

Şedeau acolo de câtăva vreme, fără să îşi vorbească.

— În viaţa mea nu am fost atras către o femeie aşa cum mă simt atras către tine. Chiar de când am început excursia, începu Shevek pe un ton calm, aproape nemulţumit.

— N-am vrut să-ţi stric vacanţa, răspunse ea cu râsul ei copilăros, cu gura până la urechi.

— Dar nu mi-o strici!

— Asta e bine. Am crezut că spui că te deranjează.

— Să mă deranjeze! Dar e ca un cutremur.

— Mulţumesc.

— Nu e vorba de tine, spuse el cu asprime, ci de mine.

— Aşa crezi tu, răspunse ea.

Urmă o pauză destul de lungă.

— Dacă vrei să te împerechezi, spuse ea, de ce nu mi-ai spus?

— Pentru că "nu sunt sigur că vreau aşa ceva.

— Nici eu, răspunse ea, fără să mai zâmbească. Ascultă…

Vocea ei era blândă, aproape fără timbru, de aceeaşi calitate molatecă, aidoma privirii.

— Ar trebui să-ţi spun…

Dar ceea ce se cuvenea să-i spună rămase nerostit o bună bucată de timp. În cele din urmă Shevek o privi cu atâta nelinişte rugătoare încât ea se grăbi să vorbească şi continuă în mare grabă.

— Bine, ceea ce vreau eu să spun este că nu vreau să mă împerechez cu tine acum. Şi nici cu altcineva.

— Te-ai jurat că renunţi la sex?

— Nu! răspunse ea pe un ton indignat, dar fără nici o altă explicaţie.

— Poate că şi eu am renunţat, spuse el, aruncând o pietricică în apă. Ori poate că sunt impotent. A trecut o jumătate de an şi n-am fost decât cu Dap. De fapt, aproape un an. De fiecare dată era tot mai nesatisfăcător, până când am încetat să mai încerc. Nu merita. Nu merită osteneala. Şi totuşi… Îmi aduc aminte… ştiu cum ar trebui să fie.

— În sfârşit, asta este, spuse Takver. Şi eu mă distram grozav atunci când mă împerecheam, asta până când am împlinit optsprezece, ori nouăsprezece ani. Era palpitant, interesant, plăcut. Dar apoi… Nu ştiu. Aşa cum ai spus şi tu, a început să mă nemulţumească. Nu mai vroiam plăcerea. Vreau să spun că nu vroiam numai plăcerea.

— Vrei copii?

— Da, atunci când va fi timpul.

Shevek aruncă o altă piatră în râul care se pierdea în umbrele defileului, lăsând în urma sa doar zgomotul, o neîncetată armonie compusă din asonante.

— Am o treabă de făcut, spuse el.

— Celibatul te ajută?

— Este o legătură. Dar nu ştiu exact în ce constă, nu este cauzală. Cam la vremea în care am început să mă plictisesc de sex, la fel s-a întâmplat şi cu munca. Progresiv. Trei ani fără să ajung nicăieri. Sterilitate. Sterilitate pe toate părţile. Cât vezi cu ochii desertul sterp se întinde în strălucirea nemiloasă a soarelui neiertător, o. Întindere fără viaţă, fără drumuri, ineficientă, infertilă, presărată cu osemintele călătorilor fără de noroc…

Takver nu râse; scoase un sunet ca un scâncet, de parcă ar fi durut-o. El încercă să-i desluşească faţa. În spatele ei scufundat în întuneric, cerul era compact şi transparent totodată.

— Ce e rău în plăcere, Takver? De ce n-o mai vrei?

— Nu e nimic rău. Şi chiar că o doresc. Doar că nu am nevoie de ea. Iar dacă iau ceea ce nu îmi face trebuinţă, nu voi mai ajunge niciodată la ceea ce îmi trebuie cu adevărat.

— Şi de ce ai nevoie?

Ea privi spre pământ, zgâriind cu unghia muşchiul de pe stâncă. Nu rosti nici o vorbă. Se aplecă să culeagă un lăstar de mărăcine-de-lună, dar nu-l culese, abia îl atinse, pipăind tulpina păroasă şi frunza fragilă. Din mişcările ei tensionate Shevek înţelese că încearcă din toate puterile să ascundă, ori să diminueze un val de emoţii pentru a putea vorbi. Când începu, vocea ei era joasă şi puţin răguşită.

— Am nevoie de o relaţie, spuse ea. Cea adevărată. Trup şi minte şi toţi anii de viaţă. Nimic altceva. Nimic mai puţin.

Îl privi sfidător, aproape cu ură.

Shevek simţea bucuria crescând misterios în el, ca sunetul şi mirosul apei curgătoare ridicându-se prin noapte. Avea senzaţia nelimitării, a clarităţii, a clarităţii totale, ca şi cum ar fi fost eliberat. Dincolo de capul fetei cerul se lumina de răsăritul lunii, vârfurile îndepărtate pluteau limpezi şi argintii.

— Da, asta este, spuse el exact ce-i trecea prin minte, meditativ, fără a fi conştient de sine, fără a avea sentimentul că vorbeşte cu altcineva. N-am înţeles-o niciodată.

— Nici nu trebuia să înţelegi, răspunse Takver cu un oarecare resentiment în voce.

— De ce nu?

— Presupun că n-ai întâlnit niciodată posibilitatea.

— Ce vrei să spui prin posibilitate?

— Persoana!

Shevek reflectă. Şedeau cam la un metru distanţă, frecându-şi genunchii pentru că se lăsa frigul. Respiraţia părea apă îngheţată. Îşi vedeau unul altuia respiraţia, vapori fini în lumina tot mai puternică a lunii.

— Noaptea în care am înţeles a fost noaptea dinaintea plecării tale de la Institut. A fost o petrecere, îţi aminteşti. Unii am stat şi am discutat toată noaptea. Dar asta s-a întâmplat acum patru ani. Nici măcar n-ai ştiut cum mă cheamă.

Răutatea îi dispăruse din glas, părea că vrea să-l scuze.

— Înseamnă că ai văzut arunci în mine ceea ce am văzut eu în tine în aceste patru zile?

— Nu ştiu. Nu pot spune. Nu a fost numai ceva sexual. Te mai observasem înainte în felul acela. De data aceasta era cu totul altceva: te vedeam. Dar nu-mi dau seama ce vezi tu acum. Nici eu nu am înţeles exact. Nu te cunoşteam deloc aşa cum trebuie. Atâta doar că, atunci când ai vorbit, am putut privi direct

În interiorul tău, până în centru. Dar ai fi putut fi cu totul diferit faţă de ce-mi închipuiam eu. La urma urmei, n-ar fi fost greşeala ta. Atâta doar că mi-am dat seama că ceea ce văzusem în tine era exact ceea ce îmi era necesar. Nu ceea ce vroiam.

— Şi te afli în Abbenay de doi ani şi nu…

— Nu ce? Totul era de partea mea, în mintea mea, tu nici măcar nu ştiai cum mă cheamă. La urma urmei, o singură persoană nu poate închega o legătură!

— Şi te-ai temut că dacă vei veni la mine eu aş putea să nu accept legătura.

— Nu m-am temut. Ştiam că eşti un om care… nu s-ar lăsa forţat… În sfârşit, da, mi-a fost teamă. Teamă de tine. Nu că voi face o greşeală. Ştiam că nu e o greşeală. Dar tu erai… tu însuţi. Ştii, nu eşti ca majoritatea oamenilor. Îmi era teamă de tine deoarece ştiam că eşti egalul meu! încheie ea pe un ton hotărât, pentru ca în clipa următoare să continue foarte duios, cu bunătate şi înţelegere: Ştii, Shevek, de fapt nici nu contează.

Era pentru prima dată când o auzea pronunţându-i numele. Se întoarse spre ea şi spuse bâlbâindu-se, aproape sugrumat de emoţie:

— Nu contează? Mai întâi îmi demonstrezi ce contează, îmi arăţi ce contează cu adevărat, ce mi-am dorit toată viaţa şi… şi apoi spui că nu contează?

Erau faţă în faţă, dar nu se atinseseră.

— Deci, de asta ai nevoie?

— Da. Legământul. Şansa.

— Acum… pentru viaţă?

— Acum şi pentru viaţă.

Viaţă, repetă pârâul cu apă năvalnică, acolo jos, pe stânci, în întunericul rece.

La întoarcerea din munţi, Shevek şi Takver se mutară într-o cameră dublă. Nu era nici una liberă în blocurile de lângă Institut, dar Takver ştia una nu prea departe, într-un vechi domiciliu la capătul de răsărit al oraşului. Pentru a căpăta camera era nevoie să discute cu directoarea blocului pentru probleme de cazare — Abbenay era împărţit în aproape două sute de regiuni administrative locale, numite blocuri — o şlefuitoare de lentile care lucra la domiciliu şi îşi ţinea acasă cei trei copii. De aceea ţinea dosarele de cazare pe raftul de sus dintr-o cămară, ca să nu ajungă copiii la ele. Femeia verifică dacă respectiva cameră e înregistrată ca vacantă, iar Shevek şi Takver o înregistrară ca fiind ocupată, semnându-şi numele în registru.