— De ce vorbiţi numai în termeni abstracţi? întrebă el, brusc, întrebându-se, în timp ce vorbea, de ce vorbeşte când se hotărâse să nu mai scoată o vorbă. Nu e vorba de nume de ţări ci de oameni care se omoară unul pe altul. De ce se duc soldaţii acolo? De ce se duce un om să omoare străini?

— Doar pentru asta sunt soldaţii, îi răspunse o femeie mică, blondă, cu un opal în buric.

Mai mulţi bărbaţi începură să-i explice principiul suveranităţii naţionale, dar Vea îi întrerupse.

— Dar lăsaţi-l să vorbească. Shevek, tu cum ai rezolva problema?

— Soluţia e în ochii tuturor.

— Unde?

— Anarres!

— Dar ceea ce faceţi voi, oamenii de pe lună, nu rezolvă problemele noastre de aici.

— Problema omului este aceea. Supravieţuire. Specie, grup, individ.

— Autoapărarea naţională…, strigă cineva.

Ei veniră cu argumente, el aduse argumente. Shevek ştia ce vrea să spună şi ştia că vorbele sale trebuie să convingă pe toată lumea, fiind limpezi, şi adevărate, dar, într-un fel, nu izbuti să se exprime cum trebuie. Toţi strigau cât îi ţinea gura. Femeia cea mică şi blondă bătu cu palma braţul larg al fotoliului în care era aşezată, iar Shevek se aşeză pe el.

— Hello, Om din Lună! spuse ea.

Pentru o vreme, Vea se alăturase altui grup, dar acum era din nou lângă el. Chipul ei era aprins, iar ochii păreau mari şi lichizi. 1 se păru că-l vede pe Pae la celălalt capăt al încăperii, dar erau atâtea chipuri încât se suprapuneau unul pe altul. Totul se derula cu întreruperi, cu spaţii albe, de parcă i s-ar fi îngăduit să asiste, din dosul scenei, la funcţionarea Cosmosului Ciclic al vechii ipoteze a lui Gvarab.

— Principiul autorităţii legale trebuie menţinut, altfel vom degenera într-o simplă anarhie! se auzi vocea tunătoare a unui bărbat gras, încruntat.

— Da, da, veţi degenera! se auzi replica lui Shevek. Noi o facem de o sută cincizeci de ani, deja.

Degetele de la picioarele femeii mici şi blonde, în sandale argintii, ieşeau la iveală de sub fusta cusută peste tot cu sute şi sute de perle minuscule.

— Dar povesteşte-ne despre Anarres, cum este în realitate! spuse Vea. Este chiar atât de nemaipomenit acolo?

În mintea lui Shevek îşi făcu apariţia ceva întunecat, umbrind totul. Gura îi era uscată. Termină paharul pe care ospătarul tocmai i-l turnase.

— Nu ştiu, începu el, simţindu-şi limba pe jumătate paralizată. Nu, nu e nemaipomenit. E o lume urâtă. Nu ca aceasta. Anarres e plină de praf şi de dealuri pustiite. Sărăcăcioasă, aridă. Nici oamenii nu sunt frumoşi. Au mâinile şi picioarele mari, ca mine şi ca ospătarul de colo. Dar nu au burţile mari. Se murdăresc rău şi fac baie împreună; nimeni nu face aşa ceva aici. Oraşele sunt mici şi anoste, îngrozitoare. Viaţa este plictisitoare, doar muncă grea. Nu poţi avea întotdeauna tot ce-ţi place, nici măcar ce îţi trebuie, deoarece nu este destul. Voi, urrasienii, aveţi destul. Destul aer, destulă ploaie, iarbă, oceane, hrană, muzică, fabrici, clădiri, maşini, cărţi, îmbrăcăminte, istorie. Voi sunteţi bogaţi, voi posedaţi. Noi suntem săraci, noi ducem lipsă. Voi aveţi, noi nu avem. Totul e frumos aici. Doar chipurile nu sunt frumoase. Pe Anarres nimic nu e frumos, cu excepţia chipurilor. Chipurile celorlalţi, bărbaţi şi femei. Nu avem nimic în afară de asta, nimic decât unul pe celălalt. Aici vezi giuvaerurile, acolo vezi ochii. Iar în ochi zăreşti splendoarea, splendoarea spiritului uman. Pentru că bărbaţii şi femeile noastre sunt oameni liberi — neavând nimic, sunt liberi. Pe când voi, posesorii, sunteţi posedaţi. Sunteţi cu toţii în închisoare. Fiecare singur, solitar, cu o grămadă de avuţii. Trăiţi în închisoare, muriţi în închisoare. Asta e tot ce pot distinge în ochii voştri — zidul, zidul!

Toţi îl priveau. Shevek auzea sonoritatea vocii sale încă răsunând în tăcere, îşi simţea urechile arzând. Întunericul, vidul, puseră din nou stăpânire pe mintea lui.

— Mă simt ameţit, spuse el şi se ridică.

— Vino pe aici, spuse Vea luându-l de braţ, râzând uşor, cu răsuflarea întretăiată.

Shevek o urmă pe când îşi croia drum printre oameni. Îşi simţea chipul foarte palid, iar ameţeala nu-i trecu; spera că îl duce la baie, ori la o fereastră de unde să poată respira aer curat. Dar camera în care intrară era mare şi luminată slab, prin reflecţie. Un pat înalt, alb, se înălţa lângă perete; o oglindă acoperea jumătate dintr-un alt perete. Se simţea o mireasmă cunoscută, dulce, a draperiilor şi lenjeriei, parfumul folosit de Vea.

— Eşti mult prea mult, spuse Vea, oprindu-se direct înaintea lui, privindu-l drept în faţă, în obscuritatea camerei, cu râsul acela fără să răsufle. Într-adevăr, mult prea mult! Eşti imposibil, magnific! O, expresiile de pe chipurile lor! Trebuie să te sărut pentru asta! adăugă ea, punându-i mâinile pe umeri, ridicându-se pe vârfuri şi oferindu-i gura, gâtul alb şi sânii dezgoliţi.

Shevek o prinse în braţe şi o sărută pe gură, forţându-i capul pe spate, apoi gâtul şi sânii. Ea se supuse, la început, de parcă nu avea oase, apoi se zvârcoli puţin, râzând şi împingându-l fără prea multă forţă şi începu să vorbească.

— A, nu, nu, poartă-te frumos! Hai, chiar că trebuie să ne întoarcem la petrecere. Nu, Shevek, calmează-te, asta nu se face!

Dar el nu-i acordă nici un fel de atenţie. O trase cu el către pat, iar ea îl urmă, deşi continuă să vorbească. Cu o mână începu să scotocească prin hainele complicate pe care le purta şi izbuti să-şi desfacă pantalonii. Urmă apoi îmbrăcămintea Veei, cordonul prins jos, în talie, dar foarte strâns, pe care nu-l putea slăbi.

— Nu, opreşte-te, spuse ea. Ascultă, Shevek, nu se poate, nu acum. N-am luat un anticoncepţional, dacă rămân însărcinată o încurc serios, soţul meu se întoarce în două săptămâni! Nu, dă-mi drumul!, insistă ea, dar el nu putea să-i dea drumul, faţa sa era apăsată pe carnea ei moale, transpirată, parfumată. Ascultă, nu-mi şifona hainele, or să bage de seamă, pentru Dumnezeu! Aşteaptă, ai răbdare, o putem aranja, putem stabili un loc unde să ne întâlnim, trebuie neapărat să fiu precaută cu reputaţia mea, nu pot avea încredere în servitoare, aşteaptă… Nu acum! Nu acum!

Înspăimântată, în cele din urmă, de graba lui oarbă, de forţa lui, Vea îl împinse cu mâinile în piept, cu toată forţa ei. El se retrase cu un pas, nedumerit de tonul ei ridicat de teamă şi de împotrivirea arătată, dar nu se mai putea opri, rezistenţa ei îl excita şi mai mult. O cuprinse strâns şi sperma îi ţâşni pe mătasea albă a rochiei ei.

— Dă-mi drumul! Dă-mi drumul! repeta ea cu aceeaşi şoaptă înaltă.

Shevek îi dădu drumul, uluit. Încercă, bâjbâind, să se închidă la pantaloni.

— Îmi pare rău… Am crezut că vrei…

— Pentru Dumnezeu! exclamă Vea, cercetându-şi fusta la lumina slabă, ţinând pliurile cât mai departe de ea. Chiar aşa! Acum trebuie să-mi schimb rochia.

Shevek rămase nemişcat, cu gura deschisă, respirând greu, cu mâinile atârnând pe lângă corp. Apoi, brusc, se întoarse şi se năpusti afară din camera, atât de slab luminată. Revenit în încăperea luminoasă unde avea loc petrecerea, îşi croi drum cu greu printre oamenii înghesuiţi, se împiedică de un picior, găsi drumul blocat de trupuri, haine, bijuterii, sâni, ochi, flacăra lumânărilor, mobilier. Ajunse la o masă. Pe aceasta se afla un platou de argint pe care pateuri mici, umplute cu carne, cremă şi plante aromate erau aranjate în cercuri concentrice ca o uriaşă floare palidă. Shevek icni, se aplecă şi vomă peste întregul platou.

— Îl duc eu acasă, spuse Pae.

— Chiar te rog să-l duci, insistă Vea. Pe el îl căutai, Saio?

— Da, oarecum. Bine că ţi-a telefonat Demaere.

— Eşti, cu siguranţă, binevenit pentru el.

— Nu va fi nici o problemă cu el. A adormit în hol. Pot să folosesc telefonul tău înainte de a pleca?

— Transmite-i complimentele mele Şefului, spuse Vea cu viclenie.

Oiie sosise la apartamentul sorei sale împreună cu Pae şi plecă împreună cu el. Stăteau pe banca din mijloc a marii limuzine guvernamentale pe care Pae întotdeauna o avea la dispoziţie, aceea care îl adusese pe Shevek de la rachetodrom vara trecută. Acum, zăcea pe banca din spate, aşa cum îl lăsaseră cei doi.