— A fost toată ziua cu sora ta, Demaere?

— Se pare că de la prânz.

— Slavă Domnului!

— De ce eşti atât de îngrijorat că va intra în mahalale? Oricare odonian este deja convins că suntem o adunătură de sclavi salarizaţi, oprimaţi. Ce mai contează dacă are puţină confirmare?

— Nu-mi pasă ce vede. Nu vrem ca el să fie văzut. N-ai citit presa de mâna a doua? Ori foile volante care circulau săptămâna trecută în Oraşul Vechi despre "Vestitor"? Mitul — cel care vine înainte de schimbarea mileniului — "un străin, un proscris, un exilat, purtând în mâinile goale timpul care va veni". Au citat chestia ăsta. Prostimea se află într-una din stările sale apocaliptice. Căutând un simbol. Un catalizator. Discutând despre o grevă generală. Nu vor învăţa niciodată. Cu toate acestea au nevoie de o lecţie. Nenorocite vite rebele, trimite-i să se lupte cu Thu, e singurul lucru bun pe care îl vom avea vreodată de pe urma lor.

Nici unul nu mai scoase o vorbă pe tot parcursul călătoriei.

Paznicul de noapte de la Casa universitarilor îi ajută să-l care pe Shevek în camera lui, îl întinseră pe pat, iar el începu să sforăie imediat.

Oiie rămase să-i scoată pantofii şi să pună o pătură peste el. Respiraţia bărbatului beat mirosea urât; Oiie se îndepărtă de pat, teama şi simpatia pe care o simţea pentru Shevek crescând în el, fiecare strangulând-o pe cealaltă. Se încruntă, murmură "Prost împuţit!", stinse lumina şi reveni în cealaltă cameră. Pae era în picioare lângă birou, căutând prin hârtiile lui Shevek.

— Termină, spuse Oiie, expresia lui de dezgust accentuându-se. Haide. E două dimineaţa. Sunt obosit.

— Ce a făcut bastardul tot timpul ăsta, Demaere? Încă nu e nimic aici, absolut nimic. E chiar un escroc ordinar? Am fost duşi de nas de un nenorocit de ţăran neştiutor din Utopia? Unde e teoria lui? Unde c zborul nostru spaţial instantaneu? Unde e avantajul nostru asupra celor din Hain? De nouă, de zece luni îi dăm de mâncare bastardului, pe degeaba!

Cu toate acestea, înainte de a-l urma pe Oiie către uşă, ascunse în buzunar una dintre hârtii.

Se aflau pe terenurile de atletism ale Parcului de nord din Abbenay. Şase cu toţii, bucurându-se de căldura aurie a serii. Erau toţi într-o stare de plăcută suprasaturaţie, deoarece masa de seară durase de fapt toată după-amiaza, o sărbătoare şi un banchet stradal, cu mâncăruri preparate în aer liber. Era sărbătoarea din miezul verii, Ziua Insurecţiei, comemorând prima mare răscoală din Nio Esseia în anul urrasian 740, cu aproape două sute de ani în urmă. În ziua aceea bucătarii şi lucrătorii din cantine erau onoraţi ca oaspeţi ai restului comunităţii, deoarece un sindicat al bucătarilor şi ospătarilor începuse greva care condusese la insurecţie. Erau multe tradiţii şi sărbători de felul acesta pe Anarres, unele instituite de colonişti, iar altele, cum ar fi casele recoltei şi Sărbătoarea Solstiţiului, ivite spontan din ritmurile vieţii pe planetă şi din nevoia celor care lucrează împreună de a sărbători împreună.

Discutau cu toţii, cam la întâmplare, cu excepţia lui Takver. Dansase ore în şir, mâncase cantităţi uriaşe de pâine prăjită şi murături şi se simţea foarte energică.

— De ce a fost Kvigot repartizat la pescăriile de la marea Keran, unde va trebui să o ia de la capăt, în vreme ce Turib îşi desfăşoară programul de cercetare aici? spunea ea, al cărei sindicat fusese asimilat unui proiect condus direct de CPD, iar ea devenise o partizană înfocată a unora dintre ideile lui Bedap. Deoarece Kvigot este un bun biolog care nu este de acord cu teoriile învechite ale lui Simas, iar Turib este o nulitate care îl freacă pe spate pe Simas la băi. Să vedeţi voi cine va prelua conducerea programului atunci când Simas se va retrage. Ea, Turib, pariez cu voi!

— Ce înseamnă expresia asta? întrebă cineva care nu se simţea dispus la critică socială.

Bedap, care se cam îngrăşase în jurul şoldurilor şi trata cu toată seriozitatea exerciţiile fizice, alerga cu toată convingerea în jurul terenului. Ceilalţi şedeau pe o bancă prăfuită, sub copaci, făcând exerciţii verbale.

— E un verb iotic. Un joc pe care îl joacă urrasienii cu probabilităţile. Cel care ghiceşte corect, primeşte proprietatea celuilalt, explică Shevek, care de mult încetase să mai respecte interdicţia lui Sabul de a menţiona studiile sale de limba iotică.

— Cum a intrat unul dintre cuvintele lor în pravică?

— Coloniştii, spuse un altul. Au fost nevoiţi să înveţe pravica fiind adulţi. Multă vreme trebuie să fi gândit în limbile vechi. Am citit undeva că "blestemat" nu se găseşte în dicţionarul limbii pravice — şi acesta este tot iotic. Farigv nu a introdus nici un fel de cuvinte pentru înjurături arunci când a inventat limba, sau dacă a făcut-o, atunci computerele lui nu au înţeles necesitatea.

— Atunci, ce este "la dracu"? întrebă Takver. Într-o vreme credeam că înseamnă rezervorul de rahat din oraşul unde am crescut. "Du-te dracului!" Cel mai rău loc unde te-ai putea duce.

Desar, matematicianul, care acum obţinuse o repartiţie permanentă în cadrul institutului şi care încă îi mai dădea târcoale lui Shevek deşi rareori vorbea cu Takver, răspunse în stilul său criptografic:

— Înseamnă Urras.

— Pe Urras, înseamnă locul unde te duci atunci când eşti blestemat.

— Înseamnă o repartiţie în sud-vest în timpul verii, spuse Terrus, ecologist, un vechi prieten al lui Takver.

— Este în modul religios, în iotică.

— Shev, ştiu că trebuie să citeşti în iotică, dar trebuie să citeşti şi religie?

— O parte din vechea fizică urrasiană este toată scrisă în modul religios. Apar concepte de genul acesta. "Iad" înseamnă locul răului absolut.

— Depozitul de bălegar din Round Valley, spuse Takver. Îmi închipuiam eu.

Bedap se apropie pufăind, albit de praf, cu dâre de sudoare si se aşeză greoi lângă Shevek, respirând cu greutate.

— Spune ceva în iotică, îl rugă Richat, o studentă a lui Shevek. Cum sună?

— Ştiţi deja: La dracu! Blestemat să fie!

— Dar nu mă mai înjura, zise fata, chicotind. Spune o propoziţie întreagă.

— Nu ştiu exact cum se pronunţă, spuse Shevek, după ce, amabil, recită ceva în iotică. Doar presupun.

— Ce înseamnă?

— Dacă trecerea timpului este o trăsătură a conştiinţei umane, trecutul şi viitorul sunt funcţii ale minţii. Dintr-un pre-secvenţialist, Keremcho.

— Cât e de ciudat când te gândeşti la oameni care vorbesc iar tu nu-i poţi înţelege.

— Nici măcar nu se pot înţelege unul pe altul. Vorbesc sute de limbi diferite, toţi aceşti arhaici nebuni de pe Lună…

— Apă, apă, ceru Bedap, încă respirând greoi.

— Nu există apă, spuse Terrus. N-a mai plouat de optsprezece decade. Mai precis, o sută optzeci şi trei de zile. Cea mai lungă secetă din Abbenay din ultimii patruzeci de ani.

— Dacă mai continuă, va trebui să reciclăm urina, aşa cum am făcut în anul 20. Vrei un pahar de pipi, Shev?

— Nu glumi, spuse Terrus. Asta-i sârma pe care mergem. Va ploua suficient? Culturile din sud-est sunt deja compromise. Nici un strop de ploaie de treizeci de decade.

Înălţară privirile către cerul auriu, înceţoşat. Frunzele serate ale copacilor sub care stăteau, înalţi arbori exotici din Lumea Veche, atârnau pe ramuri, răsucite de uscăciune.

— Nu se va mai repeta Marea Secetă, spuse Desar. Uzine moderne de desalinizare. Previn.

— Ar putea ajuta la ameliorare, spuse Terrus.

În anul acela iarna a venit devreme, rece şi uscată, în emisfera nordică. Praf îngheţat adus de vânt pe străzile largi, cu clădiri joase din Abbenay. Apa la băile publice era strict raţionalizată: setea şi foamea depăşeau curăţenia. Mâncarea şi îmbrăcămintea pentru cei douăzeci de milioane de locuitori de pe Anarres proveneau de la plantele de holum: frunze, seminţe, fibre, rădăcini. Se mai aflau ceva rezerve de îmbrăcăminte în magazii şi depozite, dar niciodată nu avuseseră o rezervă prea mare de hrană. Apa era dirijată către pământ, pentru a ţine plantele în viaţă. Cerul, deasupra oraşului era lipsit de nori şi ar fi fost curat, dar era îngălbenit de praful purtat de vânt din ţinuturile mai uscate de la sud şi vest. Uneori, când vântul sufla dinspre nord, din Ne Theras, pâcla galbenă se limpezea şi scotea la iveală un cer strălucitor, pustiu, albastru închis, bătând în purpuriu la zenit.