În noaptea aceea, târziu, după ce Takver adormise, Shevek era tot treaz, cu braţele sub cap, privind în întuneric, auzind tăcerea. Se gândea la lunga sa călătorie de întoarcere, amintindu-şi meandrele şi mirajele deşertului şi mecanicul de tren cu capul chel, bronzat şi cu ochi sinceri, care spusese că trebuie să lucrezi cu timpul şi nu împotriva timpului.

În aceşti ultimi patru ani Shevek învăţase câte ceva despre propria sa voinţă. În frustrare îi descoperise forţa. Nici un imperativ social sau etic nu o egalau. Nici măcar foamea nu o putea suprima. Cu cât avea mai puţin, cu atât mai puternică devenea nevoia sa de a fi.

Recunoştea nevoia aceea, în termeni odonieni, drept "funcţia sa celulară" — termenul analogic pentru individualitatea insului, munca pe care o poate presta cel mai bine, deci contribuţia sa cea mai bună adusă societăţii. O societate sănătoasă i-ar permite să exercite liber acea funcţie optimă, găsindu-şi adaptabilitatea şi puterea în coordonarea tuturor acestor funcţii. Aceasta este o idee centrală în Analogia lui Odo. Faptul că societatea odoniană de pe Anarres nu atinsese idealul nu făcea să scadă, în ochii săi, responsabilitatea faţă de aceasta; dimpotrivă. Mitul Statului fiind dat la o parte, se evidenţiază adevărata mutualitate şi reciprocitate a societăţii şi individului. Se poate pretinde sacrificiu din partea individului, dar compromis niciodată, pentru că, deşi numai societatea poate oferi securitate şi stabilitate, numai individul, persoana are puterea alegerii morale — puterea schimbării, funcţia esenţială a vieţii. Societatea odoniană era concepută ca o revoluţie permanentă, iar revoluţia începe în mintea care gândeşte.

Toate acestea îi treceau prin minte lui Shevek, în aceşti termeni, deoarece conştiinţa să era în totalitate odoniană. Era, deci, convins, în momentul acela că dorinţa sa radicală şi necalificată de a crea este, în termeni odonieni, propria sa justificare. Sentimentul de responsabilitate primară faţă de propria sa muncă nu îl separa de semenii săi, de societatea sa, aşa cum îşi închipuise. Îl angaja, alături de aceştia, în termeni absoluţi. Mai simţea că un om care nutreşte un astfel de simţământ de responsabilitate în legătură cu un singur lucru, este obligat să-l menţină în toate. E o greşeală să te vezi drept un vehicul al acestui sentiment şi nimic altceva, să-ţi sacrifici pe altarul său orice altă obligaţie. Acesta era spiritul de sacrificiu la care se referise Takver spunând că îl recunoscuse în cazul ei atunci când era gravidă; vorbise cu oroare, cu dispreţ de sine, pentru că şi ea era odoniană, iar separarea scopurilor şi mijloacelor era şi în concepţia ei, falsă. Există progres; totul este progres. Poţi merge într-o direcţie promiţătoare, ori poţi să greşeşti, dar nu porneşti la drum aşteptându-te să te opreşti vreodată, undeva. Toate responsabilităţile, toate angajamentele înţelese în felul acesta capătă sens şi durată. Aşadar, angajamentul său mutual cu Takver, relaţia dintre ei, rămăsese la fel de vie după o separare de patru ani. Amândoi suferiseră de pe urma acestei despărţiri, suferiseră mult, dar nici unuia nu-i trecuse prin minte să scape de suferinţă negând angajarea. Pentru că, în definitiv, îşi spunea el acum, înconjurat de căldura somnului ei, amândoi nu căutăm altceva decât bucurie — completitudinea fiinţei. Să fugi de suferinţă, înseamnă să fugi şi de şansa bucuriei. S-ar putea să te alegi cu plăcere, sau plăceri, dar niciodată nu te vei simţi împlinit. Nu vei şti ce înseamnă să te întorci acasă.

Takver suspină uşor, în somn, de parcă îi dădea dreptate, după care se întoarse pe partea cealaltă, în urmărirea vreunui vis liniştit.

Împlinirea, îşi spunea Shevek, este o funcţie a timpului. Căutarea plăcerii este circulară, repetitivă, atemporală. Căutarea varietăţii din partea spectatorului, a vânătorului de senzaţii tari, a amatorului de promiscuitate sexuală întotdeauna sfârşeşte în acelaşi loc. Are un sfârşit. Ajunge la capăt şi trebuie să înceapă din nou. Nu este o călătorie şi 0 întoarcere; este un ciclu închis, o cameră încuiată, o celulă de închisoare.

În afara camerei încuiate este peisajul timpului, în care, cu noroc şi curaj, spiritul poate construi drumurile şi oraşele fragile, improbabile ale fidelităţii; un peisaj locuibil de către fiinţele umane.

Un act nu este un act uman până când nu are loc în peisajul trecutului şi viitorului. Loialitatea, care confirmă continuitatea trecutului şi viitorului, legând timpul într-un întreg, este esenţa forţei umane; fără loialitate nu se poate face nimic bun.

Aşadar, privind retrospectiv la cei patru ani, Shevek îi vedea nu ca fiind irosiţi, ci ca pe o parte a edificiului pe care el şi Takver îl construiau cu vieţile lor. Adevărul în a lucra în colaborare cu timpul şi nu împotriva sa, se gândea el, este că timpul nu e irosit. Până şi durerea contează.

Rodarred, vechea capitală a Provinciei Avan, era un oraş ascuţit: o pădure de conifere şi, deasupra vârfurilor copacilor, o pădure mai aerisită, de turnuri. Străzile erau întunecoase şi înguste, acoperite de muşchi, adesea ceţoase, pe sub bolta de pini. Numai de pe cele şapte poduri care traversau râul puteai ridica privirea pentru a vedea vârfurile turnurilor. Unele erau înalte de sute de picioare, altele erau doar simple mlădiţe, ca nişte case obişnuite căzute în paragină. Unele erau din piatră, altele de porţelan, mozaic, foi de sticlă colorată, îmbrăcate în cupru, cositor sau aur, ornamentaţiile depăşind orice închipuire, delicate, sclipitoare. Pe aceste străzi halucinante şi încântătoare şi-a avut sediul pe tot parcursul celor trei sute de ani de existenţă, Consiliul Urrasian al Guvernelor Mondiale. Multe ambasade si consulate de pe lângă CGM şi din A-Io erau de asemenea aglomerate în Rodarred, numai la o oră cu maşina din Nio Esseia şi sediul naţional al guvernului.

Ambasada terrană pe lângă CGM funcţiona în River Castle, castel pitit între autostrada spre Nio şi râu, înălţând către cer doar un singur turn îngrămădit, sumbru, cu un acoperiş pătrat şi deschideri înguste, laterale, ca nişte ochi întredeschişi, în loc de ferestre. Arbori întunecaţi mărgineau latura dinspre câmp, iar printre aceştia un pod basculant se întindea peste un şanţ de apărare. Podul era coborât iar porţile castelului deschise. Şanţul de apărare, râul, iarba verde, zidurile negre, steagul de pe turn, toate sclipeau neclar în razele soarelui penetrând ceaţa de pe râu, iar clopotele din toate turnurile din Rodarred îşi începură sarcina prelungită şi demenţial de armonioasă de a bate ora şapte.

Un funcţionar de la recepţia extrem de modernă din interiorul castelului era ocupat cu un căscat imens.

— De fapt nu deschidem înainte de ora opt, spuse el cu un glas dogit.

— Vreau să discut cu ambasadorul.

— Ambasadorul serveşte micul dejun. Va trebui să te înscrii la o audienţă.

Rostind acestea, funcţionarul îşi şterse ochii apoşi, putând astfel să-l vadă pentru prima dată pe vizitator. Omul făcu ochii mari, mişcă de câteva ori din maxilar şi îl întrebă:

— Cine eşti? De unde… ? Ce vrei?

— Vreau să stau de vorbă cu ambasadorul.

— Aşteaptă puţin, spuse funcţionarul cu cel mai pur accent iotic si întinse mâna după telefon.

O maşină tocmai se oprise între poarta dintre podul basculant şi intrarea în ambasadă, iar câţiva bărbaţi tocmai coborau, accesoriile de alamă ale hainelor negre strălucind în soare. Alţi doi bărbaţi tocmai intraseră în foaier venind din partea principală a clădirii, conversând, oameni cu aspect străin, îmbrăcaţi ciudat. Shevek se apropie de ei în grabă, aproape fugind, ocolind recepţia.

— Ajutaţi-mă! spuse el.

Cei doi îl priviră surprinşi. Unul se trase înapoi, încruntându-se, celălalt privi dincolo de Shevek, spre grupul în uniformă care tocmai intra în ambasadă.

— Intră aici, spuse el cu răceală şi din doi paşi şi un gest, ca un balerin, se închise împreună cu Shevek într-un mic birou lateral.