— Ce se întâmplă? Eşti din Nio Esseia?

— Vreau să discut cu ambasadorul.

— Eşti unul dintre grevişti?

— Shevek. Mă cheamă Shevek. De pe Anarres.

Ochii străini fulgerară, strălucitori, inteligenţi, pe faţa neagră ca smoala.

— Mai-god! exclamă terrianul abia auzit, după care continuă, în iotică. Cereţi azil politic?

— Nu ştiu. Eu…

— Veniţi cu mine, dr. Shevek. Am să vă duc într-un loc unde să vă puteţi aşeza.

Au urmat holuri, scări, cu mâna omului negru pe braţul său.

Oameni necunoscuţi încercau să-i scoată haina. Shevek se împotrivi, de teamă că vor carnetul din buzunarul cămăşii. Cineva i se adresă autoritar într-o limbă străină.

— E-n regulă. Încearcă să afle dacă nu eşti rănit, îi explică un altul. Ai haina plină de sânge.

— Altcineva, răspunse Shevek. E sângele altcuiva.

Reuşi să se ridice, deşi îşi simţea capul învârtindu-se. Era aşezat pe o canapea într-o cameră mare, luminată de soare; se părea ca leşinase. Doi bărbaţi si o femeie stăteau în picioare lângă el. Shevek îi privi fără să înţeleagă.

— Vă aflaţi în Ambasada Planetei Terra, dr. Shevek. Aici vă aflaţi pe pământ terrian. Sunteţi într-o siguranţă absolută. Puteţi rămâne aici cât de mult doriţi.

Pielea femeii era galben-maronie, ca pământul feros, cu excepţia scalpului; neras, dar fără păr. Trăsăturile ei erau ciudate şi copilăreşti, o gură mică, nasul mic, ochii cu pleoape lungi, grele, obrajii şi bărbia rotunjite, cu pernuţe de grăsime. Întreaga ei figură era rotunjită, suplă, copilărească.

— Vă aflaţi în siguranţă aici, repetă ea.

Shevek încercă să vorbească, dar fără succes. Unul dintre bărbaţi îl apăsă uşor pe piept, spunându-i să se întindă.

— Vreau să-l văd pe ambasador, şopti el, întinzându-se.

— Eu sunt ambasadorul. Keng este numele meu. Ne bucurăm că aţi venit la noi. Aici vă aflaţi în siguranţă. Vă rog să vă odihniţi acum, dr. Shevek. Discutăm mai târziu. Nu e nici o grabă.

Vocea ei avea o calitate stranie, cântată, dar era răguşită, ca a lui Takver.

— Takver, spuse el în propria lui limbă, nu ştiu ce să fac.

— Dormi, spuse ea, iar el adormi.

După un somn de două zile şi două zile de alimentaţie. Îmbrăcat din nou în costumul său gri, iotic, acum curăţat şi călcat, Shevek a fost condus în salonul particular al ambasadoarei, la etajul al treilea al turnului.

Ambasadoarea nici nu se înclină în faţa lui, nici nu dădu mâna cu el, dar îşi apropie palmele în faţa pieptului şi zâmbi.

— Mă bucur că vă simţiţi mai bine, dr. Shevek. Nu, ar trebui să vă spun, pur şi simplu, Shevek. Nu? Te rog să iei loc. Regret că trebuie să-ţi vorbesc în iotică, o limbă străină pentru amândoi. Nu îţi cunosc limba; mi se spune că e interesantă, singura limbă inventată raţional care a devenit limba unui mare popor. Alături de această străină suavă, Shevek se simţea masiv, greoi, păros. Se aşeză într-unul din fotoliile adânci, moi. Keng se aşeză şi ea, dar cu o strâmbătură pe chip.

— Am probleme cu spatele, explică ea, de la atâta stat în fotoliile acestea confortabile! iar Shevek îşi dădu seama că nu e o femeie de treizeci de ani sau mai puţin, cum îşi închipuise, ci de şaizeci sau chiar mai mult şi că îl indusese în eroare pielea ei netedă şi fizicul copilăresc. Acasă, continuă ea, stăm cel mai mult pe perne, pe podea. Dar dacă aş face aşa ceva aici, ar trebui şi mai mult să privesc de jos în sus pe toată lumea. Voi, cetienii, sunteţi atât de înalţi!… Avem o mică problemă. Adică, de fapt, nu e problema noastră ci a guvernului din A-Io. Ştii, oamenii tăi de pe Anarres, aceia care menţin comunicarea prin radio cu Urras, au cerut să vorbească imediat cu tine, iar guvernul ioti e într-o încurcătură, spuse ea zâmbind, un zâmbet de pur amuzament. Nu ştiu ce sa spună.

Era calmă. Era calmă ca o piatră roasă de apă care, arunci când este contemplată, te calmează. Shevek se lăsă pe spate, în fotoliu şi se gândi mult înainte de a răspunde.

— Guvernul iotic ştie că sunt aici?

— În sfârşit, nu oficial. Noi nu am spus nimic, ei nu au întrebat. Dar avem câţiva funcţionari şi secretari ioti, care lucrează aici, la ambasadă. Aşa că, desigur, au aflat.

— E periculos pentru voi, că mă aflu aici?

— A, nu. Ambasada noastră este pe lângă Consiliul Guvernelor Mondiale, nu pe lângă statul A-Io. Ai avut tot dreptul să vii aici, ceea ce restul Consiliului îi va forţa pe cei din A-Io să admită. Şi după cum ţi-am spus, acest castel este teritoriu terrian, explică ea, zâmbind din nou, chipul ei neted încreţindu-se într-o mulţime de pliuri şi apoi descreţindu-se. Încântătoare fantezie a diplomaţilor! Acest castel e la unsprezece ani-lumină de Pământul meu, camera asta, într-un turn din Rodared, în A-Io, pe planeta Urras a soarelui Tau Ceti, este pământ terrian.

— Atunci le poţi spune că sunt aici.

— Bine. Va simplifica lucrurile. Am vrut acceptul vostru.

— Nu a venit nici un… mesaj pentru mine de pe Anarres?

— Nu ştiu. Nu am întrebat. Nu m-am gândit la asta din punctul tău de vedere. Dacă te îngrijorează ceva, putem face o transmisie spre Anarres. Cunoaştem, desigur, lungimea de undă pe care o folosesc oamenii tăi de acolo, dar nu am utilizat-o pentru că nu am fost invitaţi s-o facem. Am considerat că e mai bine să nu forţăm. Dar îţi putem aranja cu uşurinţă o convorbire.

— Aveţi emiţător?

— Am retransmite prin nava noastră — nava hainiană care staţionează pe orbită în jurul planetei Urras. Ştii că Hain şi Terra colaborează. Ambasadorul hainian ştie că te afli la noi; e singura persoană care a fost informată oficial. Aşa că radioul îţi stă la dispoziţie.

Shevek îi mulţumi cu simplitatea unuia care nu caută dincolo de ofertă motivul ofertantului. Ea îl studie un moment, cu o privire atentă, directă şi calmă.

— Ţi-am ascultat discursul, spuse ea.

— Discursul? întrebă el, privind-o ca de la o mare depărtare.

— Când ai vorbit la marea demonstraţie din Piaţa Capitoliului. Azi e o săptămână. Ascultăm întotdeauna posturile de radio clandestine, emisiunile Muncitorilor Socialişti şi ale Libertarienilor. Bineînţeles că transmiteau în direct demonstraţia. Te-am auzit vorbind. Am fost foarte mişcată. Apoi a urmat un zgomot, un zgomot ciudat şi se auzea mulţimea cum începe să strige. N-au explicat de ce. Se auzeau ţipete. Apoi, brusc, a dispărut din undă. Era groaznic, groaznic de ascultat. Iar tu erai acolo. Cum de ai scăpat? Cum ai ieşit din oraş? Oraşul Vechi este încă înconjurat; se află trei regimente de militari în Nio. Îi ridică pe grevişti şi pe suspecţi cu zecile şi sutele, în fiecare zi. Cum de-ai ajuns aici?

— Într-un taxi, răspunse el, zâmbind abia schiţat.

— Prin toate punctele de control? În haina aceea pătată de sânge? Când toată lumea te ştie cum arăţi?

— Eram sub bancheta din spate. Taxiul a fost … comandat. Aşa se spune? A fost un risc pe care şi l-au asumat unii, pentru mine.

Shevek îşi privi mâinile, împreunate în poală. Stătea perfect nemişcat şi vorbea calm, dar mai era o tensiune, o încordare, vizibila în ochi şi în liniile din jurul gurii. Se gândi o vreme, după care continuă în aceeaşi manieră detaşată.

— La început, a fost norocul. Când am ieşit din ascunzătoare, am avut noroc să nu fiu arestat imediat. Dar am ajuns în Oraşul Vechi. După aceea nu a fost numai norocul. S-au gândit în locul meu unde m-aş putea duce, au plănuit cum să ajung acolo, şi-au asumat riscurile, spuse el, rostind un cuvânt în propria lui limbă, pe care ulterior îl traduse. Solidaritate…

— E foarte ciudat, spuse ambasadoarea de pe Terra. Nu cunosc aproape nimic despre lumea ta, Shevek. Nu ştiu decât ceea ce ne spun urrasienii, deoarece oamenii tăi nu ne lasă să ajungem acolo. Ştiu, desigur, că planeta e aridă şi mohorâtă, cum a fost constituită colonia, că este un experiment de comunism neautoritarist, că a supravieţuit timp de o sută şaptezeci de ani. Am citit ceva din scrierile lui Odo — nu foarte mult. M-am gândit că torul este destul de puţin important pentru problemele actuale de pe Urras, destul de îndepărtat, un experiment interesant. Dar nu am avut dreptate, nu? E important. Poate că