Louis nici nu-şi închipuia cîtă dreptate avusese făcînd această presupunere. Căci, a doua zi chiar, un afiş, tipărit, era lipit în nenumărate exemplare pe ziduri. Iată ce cuprindea el:

Săteni şi ţărani,

Un aşa-zis Comitet al Salvării Publice a luat puterea, sub aparenţă de democraţie. Din cine se compune acest Comitet? Dintre cei nouă membri, cinci vă sînt străini. Un muncitor, trei intelectuali, un inginer, un institutor! Asta înseamnă şase voturi faţă de cele trei voturi ale ţărănimii şi acela al preotului, tîrît fara sa vrea în această aventură. Ce pot înţelege oamenii aceştia din aspiraţiile voastre legitime? Din contra, cine oare ar putea sa le înţeleagă şi să le împărtăşească mai bine decît mine, mare proprietar agricol? Treceţi de partea mea, măturaţi această clică. Veniţi alături de mine la Valon.

Şi era semnat: Joachim Honneger.

Louis exclamă triumfător:

—  Ce vă spuneam! Trebuie să luăm grabnic măsuri.

Prima măsură fu aceea de a rechiziţiona toate armele şi de a le distribui unei gărzi de încredere, aleasă dintre elementele sigure. Ea fu întocmită din cincizeci de oameni şi pusă sub comanda lui Simon Beuvin, locotenent în rezervă. Acest embrion de armată, echipată cu puşti disparate, era cu toate acestea o forţă poliţienească apreciabilă

Cam la aceeaşi epocă se situează şi confirmarea totalei noastre singurătăţi. Înginerii noştri, ajutaţi de Michel şi de unchiul meu, reuşiseră să monteze un post emiţător destul de puternic, Radio-Tellus. Noi numisem noua noastră lume: Tellus, în amintirea Pămîntului, al cărui nume latinesc era acesta. Cea mai mare dintre cele trei lune fu numită Phebe, cea de a doua Selene şi cea de a treia Artemis. Soarele albastru fu numit Helios, cel roşu Sol. Sub aceste nume le cunoaşteţi şi voi.

Cu mare emoţie Simon Beuvin emise undele în spaţiu. Cincisprezece zile în şir noi repetarăm experienţa, pe o gamă foarte variată de lungimi de undă. Nici un răspuns nu ne parveni. Deoarece aveam prea puţin cărbune, distanţarăm chemările noastre, nemaiemiţînd decît o singură chemare pe săptămînă. Apoi trebuirăm să ne resemnăm: în jurul nostru nu era nimic altceva decît singurătatea. Sau poate doar cîteva mici grupări care nu aveau radio.

În afară de alte noi afişe, scrise în acelaşi stil, şi rupte de noi imediat, Honneger nu mai dăduse alt semn de viaţă. Nu puturăm prinde asupra faptului pe cei care lipeau afişele. Dar castelanul avea să ne reamintească în curînd despre existenţa sa într-un mod tragic. Vă amintiţi de Rose Ferrier, tînăra fată pe care noi o scosesem dintre ruinele casei ei, în prima zi? Deşi foarte tînăra — ea avea atunci 16 ani — era cea mai frumoasă fată din sat. Înstitutorul ne înştiinţase că înainte de cataclism, Charles Honneger îi dăduse tîrcoale de multe ori. Într-o noapte roşie, furăm deşteptaţi din somn de împuşcături. Michel şi cu mine sărirăm imediat jos din pat, dar Louis sărise totuşi înaintea noastră. Abia ieşirăm afară, că ne şi lovirăm de oameni înspăimîntaţi, ce alergau sub slaba lumină purpurie a nopţii. Cu revolverele în mînă, alergarăm în direcţia zgomotului. Pichetul de gardă se şi afla acolo şi auzirăm pocniturile puştilor lor de vînătoare amestecîndu-se cu împuşcăturile Winchester-ului lui moş Boru, angajat în armata noastră ca sergent. O lumină vie se înălţă, crescu: o casă ardea! Bătălia părea nedesluşită. Pe cînd intram în piaţa Fîntînii, cîteva gloanţe şuierară pe la urechile noastre, urmate de plesniturile unei arme automate: asediatorii aveau mitraliere! Tîrîndu-ne pe burtă ajunserăm lîngă moş Boru.

— Am şi doborît unul, ne spuse el mîndru. Din zbor, aşa cum trăgeam altădată în caprele sălbatice!

— Unul? Pe cine? întrebă Michel.

— Habar n-am. Pe unul dintre netrebnicii care ne atacă!

Cîteva împuşcături mai pocniră încă, urmate de un strigăt de femeie:

— Ajutor! Salvaţi-mă! Săriţi!

— Rose Ferrier, zise Louis. Canalia de Honneger e acela care o răpeşte!

O rafală de puşcă-mitralieră ne făcu să aplecăm capul. Ţipetele descrescură îndepărtîndu-se. Se auzi motorul unui automobil pus în mişcare.

— Stai, porcule! urlă Michel.

Un rîs batjocoritor îi răspunse. În apropierea incendiului văzurăm căzuţi cîţiva morţi şi un rănit care se tîra. Spre stupefacţia noastră, recunoscurăm pe croitor. Era rănit la pulpe de alice şi găsirăm în buzunarul lui un încărcător de mitralieră. Înterogatoriul fu rapid. Crezînd că-şi salvează pielea, el ne dezvălui planurile lui Honneger, sau cel puţin ceea ce cunoştea el din ele. Profitînd de armele lor perfecţionate, şi sprijiniţi de o bandă de aproximativ cincizeci de gangsteri, Honneger spera să poată cuceri satul şi să le dicteze locuitorilor legea lui.

Din fericire pentru noi, fiul lui, care o dorea pe Rose de mai mult timp, n-avusese răbdare să aştepte, şi venise s-o răpească în fruntea a doisprezece bandiţi. El, croitorul, era spionul lor şi ar fi trebuit să plece o dată cu ei. Ajutat de Jules Maudru, cîrciumarul cel voinic, el lipea afişele.

În aceeaşi noapte vinovatul fu spînzurat, împreună cu complicele lui, de craca unui stejar. Acest incident ne-a costat trei morţi şi şase răniţi. Trei tinere fete, Rose, Michelle Andouy şi Jâcqueline Presle, nepoata Mariei, dispăruseră. În schimb această agresiune avu efectul să strîngă în jurul nostru atît satul întreg, cît şi pe fermieri. Bandiţii avuseseră doi morţi, în afară de cei doi complici ai lor spînzuraţi de noi.

Recuperarăm pe cîmpul de luptă două mitraliere, un revolver şi o cantitate destul de mare de muniţii. Înainte de a se ivi zorile albastre, Consiliul, în unanimitate, decretă punerea în afara legii a lui Charles şi Joachim Honneger, a complicilor lor, cît şi mobilizarea armatei.

Totuşi, evenimente grave aveau să ne întîrzie atacul asupra castelului.

Căci, dis-de-dimineaţă, pe cînd armata se aduna, un om înspăimîntat apăru pe drum venind cu motocicleta. Cu trei zile înainte, acelaşi om,: un agricultor trăind cu soţia şi cu cei doi copii ai lui într-o fermă izolată, la cinci kilometri de sat, ne semnalase că una dintre vacile lui murise în împrejurări ciudate. Dimineaţa fusese perfect sănătoasă, iar seara o găsise la păşune, lungită la pămînt, golită de sînge şi chiar şi de carne! Pielea ei era ca ciuruită de zeci de găuri.

De cum sosi, omul coborî de pe motocicletă cu atît de mare grabă, că se rostogoli în praf. Era livid.

— Au apărut nişte fiare care ucid! Seamănă cu nişte caracatiţe zburătoare şi ucid dintr-o singură lovitură!

După ce îi dădurăm să bea un pahar mare de rachiu, puturăm să obţinem de la el informaţii mai precise.

— Azi-dimineaţă, cum vă spuneam, în zori, am dat drumul vacilor afară. Voiam să curăţ complet staulul. Fiul meu Pierre le-a dus la păşunat. Drace, văzusem eu prea bine un nor verde, foarte sus, deasupra capului meu, dar nici nu îl luasem în seamă. Deh, ce-mi zisei, într-o lume care are doi sori şi trei lune, norii pot fi foarte bine verzi! Ei bine, da! Şi apoi, ce oroare! Pierre se înapoia spre casă, cînd deodată norul verde a căzut! Da, a căzut! Aşa e, cum vă spun! Şi am văzut cu ochii mei că el era format din vreo sută, pe puţin, de caracatiţe verzi cu braţe care se agitau necontenit. Ele s-au năpustit asupra vacilor şi bietele animale s-au prăbuşit moarte la pămînt. I-am strigat imediat lui Pierre să se ascundă. Dar n-a mai avut timpul s-o facă, nenorocitul de el! Una din caracatiţe "înota" în aer, şi cînd a ajuns la trei metri de Pierre, a azvîrlit asupra lui ca un fel de limbă-ţepuşe cu care l-a atins drept în şira spinării şi Pierre al meu a căzut jos, murind pe loc! Atunci am încuiat în casă pe soţia şi pe cel de al doilea fiu al meu, le-am strigat să nu se mişte cumva şi am sărit pe motocicletă. Şi m-au urmărit spurcăciunile, dar am putut să scap din ghearele lor. Fie-vă milă, veniţi! Mă tem să nu intre şi în casă!