Din descrierea făcută de ţăran, noi recunoscusem imediat asemănarea cu animalul din mlaştină. Ceea ce ne uimea, era faptul că putea să zboare. În toate privinţele ele erau pentru noi o primejdie groaznică.

Mă urcai împreună cu Michel într-un automobil închis şi luarăm cu noi şi cele două puşti-mitraliere. Vandal, înştiinţat, veni cu noi din proprie iniţiativă şi ocupă scaunul din spate. Beuvin luă cu el un detaşament din gardă, îi urcă într-un camion acoperit, şi plecarăm.

După doi kilometri, întîlnirăm prima hydră. Acesta este numele pe care Michel li-l dete, şi care le-a rămas pînă azi. Hydra zbura de ici-colo, urmărind un miel. Un foc de puşcă cu alice o doborî. Cu toate implorările ţăranului, care voia să nu ne mai oprim, totuşi noi oprirăm convoiul.

— Trebuie să-ţi cunoşti duşmanii înainte de a te lupta cu ei, explică Vandal.

Animalul măsura cam vreo patru metri lungime şi avea forma unui burduf subţiat înspre partea dinapoi, cu o coadă puternică şi turtită, în partea dinainte, şase braţe scobite pe dinăuntru, purtau la extremităţile lor cîte o deschizătură înconjurată de dinţi îndoiţi la vîrf, deschizătură care secreta nişte bale lipicioase. La baza celor şase tentacule se aflau şase ochi. În centrul coroanei formate de tentacule, o umflătură conică susţinea un filament lung terminat printr-un tub cu o îndoitură, tăiat oblic, ca un ac de făcut injecţii.

— Desigur, un aparat cu venin, zise Vandal. Vă sfătuiesc să duceţi lupta cu ele fără să ieşiţi dincamion, prelata din pînză groasă a acoperămîntului vă va proteja poate.

Este absolut acelaşi soi de animal ca şi cel dezilele trecute, dar mult mai mare şi zburător. Cum de pot ele zbura, oare?

În partea superioară a corpului, hydra avea doi saci mari dezumflaţi, sfîşiaţi de alice. În spatele coroanei de tentacule, grosul încărcăturii făcuse o gaură cît pumnul în carnea verde.

Pornirăm din nou. Eu tocmai lăsasem puţin în jos geamul dinspre partea unde stăteam, ca să trec ţeava puştii-mitraliere.

Michel conducea. Vandal luase celaltă armă şi supraveghea partea stingă. Camionul venea în urma noastră. La o cotitură a drumului, cam pe la trei metri înălţime, între pomi, zărirăm o altă hydră. Ea plutea în aer, nemişcată, cu tentaculele atîrnîndu-i de-a lungul corpului şi legănîndu-se uşor. De spaimă, prima mea rafală a fost prost calculată; hydra dădu în aer o violentă lovitură cu coada, apoi zbură în zigzag, înălţîndu-se în aer, cu mare viteză: cel puţin 60 pe oră! Nu o puturăm doborî. La şase sute de metri de acolo se afla ferma. Un rotocol de fum ieşea liniştit pe horn.

Trecurăm de fermă, luînd-o pe un drum desfundat ale cărui gropi şi băltoace ne făcură să derapăm. În dosul sticlei uneia dintre ferestre întrezărirăm chipurile înspăimîntate ale fermierei şi al celui de al doilea fiu al ei, un băieţaş de vreo unsprezece sau doisprezece ani.

Mergînd peste câmpuri, ajunserăm la păşuni.

Vreo şaizeci de hydre erau ocupate în jurul leşurilor vacilor. Fiecare din ele îşi înfipsese cîte una sau două tentacule în carnea vacilor.

— Mai erau aci şi alte hydre adineaori, ne strigă fermierul. Fiţi cu băgare de seamă!

Pînă la primele noastre împuşcături, hydrele nu se mişcară de loc. Unele, îngreuiate, părăseau cadavrele şi mergeau să se adape; cel puţin aşa interpretarăm noi comportarea lor în acel moment. Căci ele zburau spre o baltă, îşi cufundau în apă un tentacul special, mai mare decît celelalte, şi pompau apa în corpul lor. După cîteva momente ele păreau umflate şi zborul lor era, vizibil, mult mai uşor.

Fiecare dintre noi ne aleserăm obiectivul. Eu ţintii cu atenţie grupul cel mai apropiat, compus din şase jivine, aşezate la ospătat în jurul aceleiaşi vaci.

— Foc! strigă Beuvin.

O salvă ţîşni cu un zgomot de mătase sfîşiată. Cartuşele goale din mitralieta mea se loveau pîrîind de parbriz. Una din ele, fierbinte, pătrunse prin gulerul deschis al cămăşii lui Michel, care înjură. Printre hydre se produse panică. Un mare număr dintre ele, lovite de moarte, se prăbuşiră la pământ, dezumflate. Rafalele mele mergeau drept la ţintă. Vandal, şi mai norocos decît mine, sau mai îndemînatic, ucise două cu o singură salvă. Alicele le ciopîrţiră, bucăţele.

Cele care nu fuseseră rănite se înălţară în aer cu o viteză care ne uimi. După cîteva secunde, nu se mai vedea decît o pată verde foarte sus pe cer. Cu armele din nou încărcate, ne dădurăm jos din maşină, împreună cu Michel şi Vandal. Ceilalţi rămaseră în camion, gata să ne apere cu focurile lor. Pielea vacilor moarte era găurită de numeroase deschizături aproape rotunde, făcute, evident, de dinţii îndoiţi la vîrf aşezaţi la extremitateâ tentaculelor jivinelor. Carnea fusese transformată într-un soi de noroi negricios.

— Digestie externă, explică Vandal, ca la larva dyticului. Hydra ucide prin aparatul cu otravă, apoi ea injectează în corpul victimei sale, prin tentacule, sucurile digestive care transformă această carne într-un terci nutritiv. După care, ea suge, pompînd acest terci.

Voind să examineze monstrul mai de aproape, el se aplecă ghemuindu-se jos alături de jivină. Pe cînd făcea această mişcare, mîna lui abia de atinse puţin carnea verde. El scoase un ţipăt de durere.

— Atenţie! Nu te atinge de ea. Frige.

Mîna lui stîngă se acoperi de băşici albicioase.

— La fel ca şi celenteratele, ele urzică! Desigur cunoaşteţi amîndoi puterea urzicătoare a meduzelor. Aci, vedem acelaşi rezultat, chiar dacă nu este acelaşi procedeu. Cine se atinge, se frige!

Mîna i se umflă imediat şi deveni dureroasă dar efectul nu se prelungi decît două zile.

În acest timp, sus pe cer, norul verde al hidrelor stătea nemişcat. Noi eram tare încurcaţi ezitînd să plecăm, de teamă ca ele să nu atace ferma şi temîndu-ne totodată că profitînd de absenţa noastră, Honneger să nu încerce un atac asupra satului. Hydrele aveau să ne scoată ele înşile din această nehotărâre.

— În retragere! strigă deodată Michel care le observa.

Alergarăm spre automobil. Vandal se urcă primul, apoi Michel şi ultimul eu. Pe cîndtrînteam uşa, o hydră se năpusti asupra maşinii, strivindu-se de acoperiş, care din fericire rezistă. Celelalte, într-o horă drăcească, se învîrteau în jurul camionului, cu mare viteză, ca un fantastic carusel.

Ridicai în grabă geamul, apoi privii la cele ce se întîmplau, gata să intervin. Salve de împuşcături dese izbucniră. Bineînţeles că gărzile nu făceau economie la praful de puşcă. Hydrele lovitei se zvîrcoleau la pămînt, celelalte îşi continuau hora lor nebunească în jurul nostru. La un moment dat, ca la un semnal, ele trecură la atac, cu acul-ţepuşe întins înainte. Un ţipăt se auzi din camion: o hydră îşi trecuse aparatul cu otravă printr-o despicătură a prelatei acoperişului şi probabil că un om fusese înţepat. Camionul se puse în mişcare. Atunci deschiserăm noi focul, în puţin timp făcurăm treabă bună. Şi era greu să le lovim, aşa cum stăteau ele lipite de camion, fără să rănim pe camarazii noştri, dar cum nici una din ele nu ne lua în seamă, trăgeam în ele ca la exerciţiul de tir.

Reuşirăm să distrugem vreo treizeci, care adăugate la cele ucise de noi la primul atac, ridicară totalul pierderilor lor la mai mult de şaptezeci. De data aceasta lecţia ce le-o dădusem îşi atinse scopul şi ele îşi luară zborul fără să se mai reîntoarcă.

Una dintre ele, moartă, dar nedezumflată, plutea în aer de ici-colo, la doi metri înălţime. Cu îndemînare, unul dintre oamenii noştri îi încercui corpul cu un lassou şi o aduserăm în sat astfel remorcată, ca pe un balon captiv.

Mai aduserăm cu noi şi pe fermier cu soţia şi cel de al doilea fiu al lor, cît şi cadavrul pe jumătate digerat al fiului lor cel mare.

Cele douăsprezece vaci moarte rămaseră pe cîrnp, de asemeni şi hydrele, în afară de una singură, pe care Vandal dădu dispoziţia să fie legată cu sfori, ca să o poată diseca. Contrar temerilor noastre, nimeni nu fusese înţepat şi ţipătul pe care-l auzisem nu fusese decît un ţipăt de spaimă. Oricum, începînd din această zi, noi cunoşteam toată gravitatea ameninţării pe care fauna sălbatică de pe Tellus o făcea să planeze asupra noastră.